Referate

Mihail Sadoveanu:
Figura lui Stefan cel Mare din romanul Fratii Jderi

Fara a fi personajul principal al romanului, fara a fi direct implicat în actiune, figura lui Stefan domina întreaga desfasurare epica, fiind o prezenta continua nu numai prin vorbele si faptele sale, ci mai ales prin ceea ce spun si gândesc despre el supusii sai.
Portretul lui Stefan este complex: Stefan apare în mai multe ipostaze:
• domn
• om politic
• bun diplomat
• om al Renasterii
• titor si iubitor de cultura
Portretul fizic este concis, alcatuit din trasaturi esentiale, care sugereaza calitati morale. Portretul realizat de Sadoveanu aminteste de portretul cronicarului Grigire Ureche: Voda Stefan, calcând atunci în al patruzecelea an al vârstei, avea obrazul ars proaspat de vântul de primavara. Se purta ras, cu mustata usor caruntita. Avea o puternica strângere a buzelor si o privire verde, taioasa. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos în sus… Se vorbeste prin sate despre Maria sa ca-i om nu prea mare de stat, însa groaznic când îsi încrunta sprânceana.
Obrazul ars de vântul de primavara: neodihna, agitatia permanenta a domnitorului pentru treburile tarii.
Mustata usor caruntita: numeroasele griji si framântari ale domnitorului
O puternica strângere a buzelor: un carecter dârz, hotarât
O privire verde, taioasa: capacitatea de a patrunde în esenta lucrurilor, si în sufletul oamenilor. Se pare ca întreaga forta interioara a domnitorului izvoreste tocmai din aceasta privire, care îi supune pe cei din jur si îi sileste sa-i asculte.
Groaznic când îsi încrunta sprânceana: asprimea si impulsivitatea domnitorului necrutator cu cei rai.
Sadoveanu îmbina caracterizarea directa cu cea indirecta. Din vorbele oamenilor se contureaza profilul unui domn drept, care pedepseste abuzurile si face dreptate celor multi si asupriti: Maria sa a facut o rânduiala în tara… fiecare traieste la locul sau în pace. Au fost taiati lotri si s-au linistit drumurile; negutatorii nu mai au de nicaieri sminteala. Iar dregatorii domnesti sunt mai putin grasi decât înainte, având ceva mai multa truda. Porunci tari au iesit de la Maria sa.
Stefan cel Mare întemeieaza o nuoa ierarhie sociala, care nu se bazeaza pe avere si rang, ci numai pe merit personal: Maria sa nu înceta de la o vreme sa suie în trepte oameni noi, pretuindu-i numai dupa vrednicie. La alte vremuri trebuiau alti oameni. Bataliile jertfei cereau inimi arse de credinta.
De pe astfel de pozitii democratice, domnitorul duce o politica antiboiereasca, limitând puterea marilor boieri, si pedepsind nedreptatile acestora: S-a facut lumina si dreptate în tara Moldovei si boierii cei falosi si pântecosi si-au plecat grumazul si s-au supus.
Calatorii straini prin Moldova remarca iscusinta domnitorului care are o oaste platita dintre cele mai bine organizate. Astfel calugarul Gerolamo remarca chibzuinta strategica putin obisnuita fruntilor încoronate.
Chiar de la începutul domniei Stefan îsi da seama ca este necesar sa concentreze întreaga putere în mâinile domnului pentru a pune capat anarhiei, luptelor pentru putere: Razboiul meu îl am cu aceasta tara fara rânduiala. În tara asta umbla neorânduielile ca vânturile. Am gasit în tara asta si multi stapâni. Nu trebuie sa fie decât unul.
În toate situatiile Stefan se straduieste sa fie drept, nepartimitor: Judetul nostru nu se va clati niciodata din cumpana dreapta.
Impresia calatorilor straini este ca Stefan e omul cel mai potrivit pentru epoca respectiva, reprezentând cel mai bine aspiratiile si interesele neamului sau. Între domnitor si supusii sai circula un sentiment de iubire si pretuire: Dumnezeu a trimis tarii la timp pe barbatul dorit de morti si astepatat de vii. Simteam din cei mai multi o comuniune calda cu printul lor si o iluminare sufleteasca.
Portretul domnitorului întelept se completeaza cu imaginea conducatorului iscusit, care stie sa pregateasca si sa câstige victoria împotriva turcilor.
O alta ipostaza este aceea de om al Renasterii, protector al artei, titor de manastiri si cunoscator al vechilor texte. Astfel se spune despre Stefan ca a baut apa întelepciunii din aceeasi fântâna rasariteana, din care s-a adapat apusul. Deci Stefan s-a format în monarhi si dascali ai Bizantului. Domn prevazator si bun diplomat, încearca sa realizeze o alianta aniotomana.
Personajul devine mai convingator si prin faptul ca cunoaste si momente de nehotarâre, de îndoiala. Sentimentele celor din jurul sau sunt de respect si iubire.

Aventurile lui Huckleberry Finn

Lucrare de sine
stătătoare, romanul „Aventurile lui Huckleberry Finn” este o continuare a
romanului „Aventurile lui Tom Sawyer”, dar cei doi eroi şi-au schimbat poziţia: de data aceasta
personajul principal este Huck. Ca o recompensă pentru comportamentul său în
încercările la care a fost supus alături de Tom, binefăcătorii lui îi oferă
condiţii de viaţă cu care el nu este obişnuit. Viaţa civilizată i se pare de
nesuportat, dar eliberarea lui nu este conformă viselor sale: tatăl lui, un
beţiv dezrădăcinat, îl obligă să meargă cu el. Brutalităţile acestuia îl
hotărâsc pe Huck să-şi ia soarta în mâini şi se refugiază pe o insulă a
fluviului Missisipi. Aici se reîntâlneşte cu vechiul său prieten Jim, care a
evadat din sclavie şi care doreşte să ajungă în ţinuturi care să îi ofere
libertatea. Huck rămâne alături de el să-l ajute, dar amândoi cad în plasa unor
escroci care profită de ei. În drumul lor li se alătură şi Tom, care datorită
inventivităţii sale ajută ca aventurile ce se succed să aibă un deznodământ
fericit. Aventurile
povestite de Huck ne oferă ocazia de a descoperi tainele sufletului de copil,
care prin viziunea specifică vârstei oglindeşte lumea care îl înconjoară. Prin
viziunea lui facem cunoştiinţă cu viaţa micilor aşezăminte de pa malul
fluviului Mississippi şi cu societatea din America de la începuturile secolului
nouăsprezece. Personajele cu
suflet senin şi naiv, cu spirit de aventură şi inventivi prezentaţi de autor cu
un ton realist şi umor strălucitor dau romanului aura nemuririi.
Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain 2007

ZIUA EROILOR
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

Începând din 1920, comemorarea eroilor căzuti în război - Ziua Eroilor- se organiza în fiecare an, de Ziua Înălţării Domnului, la 40 de zile după Sfintele Paşti, în general în luna mai, "când floarea este mai bogată", aşa cum preciza decretul din 4 mai 1920. Toate actele normative ulterioare, până în anul 1948, au menţinut prevederea sărbătoririi Zilei Eroilor în Ziua Înălţării Domnului şi au acordat acestei zile statut de sărbătoatre naţională.
Legiferarea acestei comemorări a fost determinată atât de tradiţia creştină, proprie poporului român, cât şi de prevederile unor articole ale Tratatului de pace de la Versailles care, printre altele, impuneau naţiunilor foste beligerante întreţinerea mormintelor tuturor ostaşilor îngropaţi pe teritoriile statelor respective.
Ziua Eroilor era sărbătorită atât pe teritoriul ţării, cât şi în străinătate de autorităţile române, în mod demn, prin organizări de Te-Deum-uri, procesiuni şi serbări cu un înalt caracter naţional şi patriotic, la care participau toate instituţiile de stat şi particulare, fără deosebire de religie sau etnie.
Programul festivităţilor era propus de societatea "Mormintele eroilor căzuţi în război" - din 1927 denumită societatea "Cultul Eroilor"- în colaborare cu autorităţile locale şi aprobat chiar de Consiliul de Miniştri.
În anii dintre cele două războaie mondiale, pentru cinstirea celor căzuţi şi comemorarea glorioaselor acte de eroism naţional, s-au construit monumente şi plăci comemorative, în aproape toate localităţile ţării, iar în Bucureşti s-a construit un edificiu comemorativ al războiului de întregire naţională - MORMÂNTUL OSTAŞULUI NECUNOSCUT - inaugurat în luna mai a anului 1923.
Manifestările dedicate Zilei Eroilor nu reprezentau numai îndeplinirea unei îndatoriri de pietate şi recunoştinţă faţă de cei căzuţi, ci şi de concentrare a acestor pilde în locuri de onoare, cu valoare educativă pentru tânăra generaţie.
Prin Decretul nr. 71/1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pentru data de 9 mai, abrogându-se astfel prevederile anterioare care stabiliseră ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în Ziua Înălţării Domnului.
Decretul nr. 117/1975 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative a preluat reglementarea care prevedea sărbătorirea Zilei Eroilor în data de 9 mai "concomitent cu sărbătorirea independenţei de stat a României şi a victoriei asupra fascismului".
Revenirea la tradiţia sărbătoririi Zilei Eroilor în Ziua Înălţării Domnului s-a realizat în anul 1995 prin adoptarea Legii nr. 48 privind proclamarea Zilei Eroilor. Art.1 al acestei legi prevedea: "Se proclamă Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti - Ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos -, potrivit tadiţiei româneşti".
Prin adoptarea Legii nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război a fost abrogată Legea nr. 48/1995, dar data sărbătoririi Zilei Eroilor a rămas neschimbată fiind stabilită prin prevederile art. 39 al noului act normativ tot în Ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos.
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

Zonă biopedoclimatică = fâşie a suprafaţei terestre care are o anumită omogenitate a celor trei elemente: climă, vegetaţie şi soluri
1. Pădurile ecuatoriale
• Aceste păduri sunt întâlnite în zona ecuatorială: Bazinul Amazonului (selvasul), Bazinul Congo, Nigeria, Golful Guineii, Arhipelagul Indonezian, Filipine şi N-E Australiei.
• Permanenta umezeală şi căldură au condus la dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante, etajată în funcţie de înălţimea arborilor în trei trepte, cei mai înalţi arbori ajungând la înălţimea de 50-70 m.
• Dintre arbori mai răspândiţi sunt palmierii, aba-nosul, mahonul, palisandrul, arborele de cauciuc, arborele de chinină ş.a.
• Pe trunchiurile arborilor se sprijină şi se încolăcesc liane şi alte plante epifite între care binecunoscutele orhidee şi diferite ferigi.



• Pădurile ecuatoriale sunt foarte dense, întunecoase şi greu de străbătut.
• În regiunile litorale din zona ecuatorială se pot forma şi păduri cu mangrove.
• Fauna cuprinde zeci de mii de specii de insecte, numeroase păsări (pasărea paradisului, papagali) şi reptile.
• Dintre mamifere, sunt răspândite maimuţele (gorila, cimpanzeul, pavianul, babuinul, urangutanul, gibonul), animalele carnivore, similare celor din savane.
• Predomină feralsolurile (laterite).

2. Pădurile musonice
• Sunt localizate în E şi N-E Indiei, Pen. Indochina, unde climatul prezintă două sezoane distincte.
• Pădurile îşi pierd frunzele în anotimpul secetos, corespunzător musonului de iarnă.
• Pădurile sunt alcătuite din santal, teck, bambus.
• Fauna cuprinde specii de maimuţe, tigrul, pantera, elefantul ş.a.
• Se întâlnesc soluri lateritice, sărace în nutrienţi.
3. Savanele
• Savana este formată din ierburi înalte şi pâlcuri de arbori.
• Se întâlneşte în Africa, America de Sud şi în N şi N-E Australiei.
• Climatul este caracterizat prin existenţa a două sezoane distincte: unul cald şi umed (vara) şi unul secetos (iarna).
• Vegetaţia este formată din arbori (baobabul, palmierul de savană, acaccia) şi ierburi înalte xerofite (iarba elefanţilor).
• Savana poartă diverse denumiri: campo-cerrado şi caatinga în Brazilia, llanos în Venezuela.
• În lungul râurilor mari se formează păduri-galerii.
• Fauna cuprinde specii de ierbivore (antilopa,

bivolul, girafa, zebra) şi carnivore (leul, tigrul, ghepardul, pantera).
• În apele râurilor mari trăieşte crocodilul, iar în apropierea lor rinocerul şi hipopotamul.
• În Australia se întâlneşte cangurul.
• Dintre păsări se remarcă păsările alergătoare: struţul în Africa, nandu în America de Sud şi emu în Australia.
• Se întâlnesc soluri roşii de savană.
4. Deşerturile şi semideşerturile
• Se găsesc de-a lungul tropicelor, în interiorul continentelor.
• Se caracterizează prin precipitaţii foarte reduse (sub 200 mm/an) şi temperaturi ridicate, cu variaţii mari diurne.
• Plantele sunt adaptate la uscăciune. Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, unele frunze sunt transformate în spini şi acoperite cu ceară şi perişori, fiind limitată astfel transpiraţia.
• Se întâlnesc specii de cactuşi, agave, ierburi xerofite ş.a.
• Fauna este reprezentată prin specii de şerpi, scorpioni, insecte, cămile, cai sălbatici (în Deşertul Gobi), lame (în Atacama), struţul african (în Deşertul Kalahari) ş.a. Solurile sunt roşii.


5. Vegetaţia mediteraneană
• Se extind între 30 şi 40 grade latitudine şi cuprind teritoriile din jurul Mării Mediterane, din Pen. California şi din Australia de S-V.
• Climatul este caracterizat prin veri calde şi secetoase şi ierni blânde şi ploioase.
• Vegetaţia este formată din arbori veşnic verzi: stejarul de plută, stejarul veşnic verde, pinul de Alep, măslinul sălbatic, iar în Australia este caracteristic eucaliptul şi salcâmul.
• Cea mai mare parte a vegetaţiei mediteraneene a fost distrusă prin defrişare, locul lor fiind luat de tufişuri dese numite maquis şi garriga în sudul Europei, iar în California, chaparral.
• Fauna cuprinde: insecte, vipera cu corn, broasca ţestoasă, magotul, şacalul ş.a. Soluri: terra rosa.

Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™
Zaharul

Aproape 85 milioane de tone anual de zahãr cristalizat se produc in prezent pe glob . Aceasta cantitate , raportatã la cele peste 4 miliarde de locuitori ai planetei , aratã cã pentru fiecare om se produce in jur de 20 kilograme . Aceastã cantitate nu ar fi asa de micã , numai cã in unele tãri consumul de zahãr pe cap de locuitor trece de 60 kg. pe an , in timp ce in altele consumul este aproape neglijabil . Iar dacã facem comparatie intre consumul de zahãr al orãsanului si consumul de zahãr al populatiei rurale , constatãm cã in multe zone pe glob sunt populatii care arareori ajung sã guste din dulceata zahãrului .Dar omul nu poate trãi farã zahãr indiferent cã acesta este zaharozã , adicã zahãrul obisnuit , sau alt zahãr mai simplu cum ar fi glucoza sau fructoza . Gustul si nevoia omului pentru alimente dulci au crescut cu timpul si necesitatea extragerii din plante a zahãrului cristalizat devenea tot mai necesarã . Prima plantã care a furnizat omului materia primã pentru zahãrul cristalizat a fost trestia de zahãr ,din care , cu mai bine de 1800 de ani in urmã , s-a putut obtine de cãtre populatii de pe teritoriul Indiei o substantã dulce , pe jumãtate întãritã , de culoare brunã . Si astfel apare in scurt timp zahãrul cristalizat . Apoi trestia de zahãr , care se cultiva acolo de veacuri a fost adusã de arabi in Egipt , Siria , Sicilia , insulele Canare , Azore si alte regiuni . In America trestia de zahãr a ajuns o datã cu cea de-a doua cãlãtorie a lui Columb pe insula „ La Espagnola „ ( azi insula Haiti ) , de unde a trecut in America Centralã si America de Sud . Extragerea zahãrului cristalizat s-a perfectionat foarte repede si trestia de zahar a devenit una din cele mai rentabile culturi tehnice . Pe intinsele plantatii de trestie de zahãr , ca si pe intinsele plantatii de bumbac , milioane de sclavi isi pierdeau viata in cea mai neagrã mizerie , pentru monopolistii plantatiilor si ai fabricilor de zahãr . Dar plantatiile de trestie de zahãr din insula Haiti , care pânã in anul 1791 detinea intâietate in comertul international al zahãrului , au fost pustiite de rãscoalele sclaviilor care nu au mai putut indura foametea si mizeria . Cu timpul , trestia de zahãr s-a extins în cultura in Brazilia si alte tãri din America de Sud si Centrala , in Australia , in Asia ( China , Filipine , Indonezia ) si in mai multe tãri africane . Aceastã plantã este perenã , o plantatie putând fi exploatatã 5 - 7 ani .
In Cuba trestia de zahãr a gãsit conditii foarte bune de vegetatie si astãzi , ca si cu 150 de ani in urmã , aceastã tarã se situa in anul 1980 pe locurile fruntase in lume in productia de zahãr din trestie . In anul 1970 productia de zahãr a acestei tãri a fost de 7,5 milioane de tone , iar anul 1974 de 6 milioane tone , in acel an fiind întrecutã numai de Brazilia , care a produs aproape 8 milioane tone . In Cuba , 252 fabrici extrag zahãrul din trestie . Productia anuala de zahãr pe cap de locuitor a Cubei este de 660 kg ( anul 1980 ) .
Trestia de zahãr constituia cea mai importantã bogãtie a Cubei ( 1980 ) , principalã sursã pentru dezvoltarea economicã a tãrii . „ Azucar para crecer „ ( Zahãr pentru dezvoltare ) stã scris pe pancarte instalate de-a lungul soselelor , la intrarea in fabrici . Actualmente Cuba este cea de-a patra fortã mondialã in producerea de zahãr din trestie de zahãr alãturi de Brazilia , India , Mexic . Trestia de zahãr face parte din familia Gramineelor , se cheamã stiintific Saccharum officinarum , creste inaltã de 2 - 4 m si contine in mãduva tulpinii in jur de 14 % zahãr . Ocupã pe glob circa 11,3 milioane hectare .
Trestia de zahãr este o plantã a regiunilor calde , tropicale si subtropicale , unde nu existã iarnã , iar temperatura medie anualã nu scade sub 16 ° ( Tãri favorizate : Mexic , Cuba India , Brazilia ) . Pentru recolte mai este necesarã o cantitate mare de precipitatii . Pe teritoriul Cubei plouã anual însumat circa 750 - 1900 l pe metru pãtrat .
La fel ca si trestia de zahãr , sfecla a fost luatã în culturã datoritã gustului dulce al frunzelor , petiolilor si rãdãciniilor si acest lucru s-a intamplat cu 3500 - 4000 de ani în urmã .
Zahãrul din sfeclã a fost scos în evidentã cu mult timp înaintea erei noastre , sucul dulce al sfeclei rosii fiind recomandat în medicinã in locul mierei de albine . Odatã dezvoltatã cultura sfeclei de zahãr si industria zahãrului din sfeclã , a inceput si concurenta intre cele douã plante. In tabelul urmãtor se aratã câteva cifre in acest sens :

Anul 1840 1901 1913 1924 1939 1945 1953 1959
Zahãr din trestie pe glob % 95,65 32,4 54,0 66,0 63,0 72,7 66,8 59
Zahãr din sfeclã pe glob % 4,35 67,6 46,0 34,0 37,0 27,3 33,2 41,0

Si in prezent productia de zahãr a lumii se realizeazã in proportie de 59 % din trestie si 41 % din sfeclã . In productia mondialã de zahãr , locul întâi ii va reveni intotdeauna trestiei de zahãr , care fatã de sfecla de zahãr prezintã o serie de avantaje si care are largi posibilitãti de extindere in cultura in zonele calde ale globului . Avantajele culturii de sfeclã de zahãr sunt atât de mari incât un olandez mentiona ca in Olanda nu se concepe posibilitatea restabilizãrii unei exploatãri agricole fãrã cultura sfeclei de zahãr , al cãrei randament mediu este cel mai ridicat din lume si care nu poate fi inlocuitã mai avantajos cu alte plante . Sfecla de zahãr este singura plantã care furnizeazã materia primã pentru producerea zahãrului in climatul continental ; trestia de zahãr este singura plantã cre furnizeazã materia primã pentru producerea zahãrului in climatul tropical .
Pe glob sfecla de zahãr ( Beta vulgaris saccharifera ) se seamãnã pe circa 8,5 milioane hectare , din care in Rusia , se cultivã circa 3,5 milioane hectare , iar in restul Europei 3 milioane hectare . Fatã de media anilor 1948 - 1953 , suprafata cultivatã cu sfeclã de zahãr a Rusiei ( si CSI ) se ridicã la aproape 12 milioane tone .
Principalele tãri cultivatoare de sfeclã de zahãr din Europa sunt : Polonia ( 409.000 ha )
Franta ( 409.000 ha ) , Germania ( 423.000 ha ) , Italia ( 281.000 ha ) , Marea Britanie 187.000 ha , Cehia + Slovacia ( 180.000 ha ) , Spania ( 146.000 ha ) , Ungaria ( 121.000 ha ) , Iugoslavia ( 80.000 ha ) , Bulgaria ( 66.000 ha ) , Belgia ( 65.000 ha ) , România ( 240.000 ha ) . In raport cu suprafata arabilã , suprafete mari cu sfeclã de zahãr se mai cultivã in Danemarca , Olanda si Suedia . In America de Nord sfecla de zahãr se seamãnã pa circa 600 mii hectare . Un hectar cultivat cu sfeclã de zahãr poate sã producã peste 50 tone de rãdãcini . Productiile medii la hectar , care se obtin pe suprafete mari , sunt insã mai mici de 50 de tone . Astfel in Belgia se produce circa 50 t , in Franta 44 t , in Germania 55 t , in Italia 37 t , in S.U.A. 40 t , in Olanda 48 t etc . Dacã ne gândim cã din 100 kg de rãdãcini se obtin circa 14 kg de zahãr cristalizat, deducem din productia de rãdãcini de sfeclã de pe un hectar se obtin 7000 - 8100 kg zahãr . Sunt multe situatii când sfecla de zahãr a produs un vagon de zahãr cristalizat la hectar .
In România primele incercãri pentru cultivarea sfeclei de zahãr s-au fãcut in anul 1863 , de cãtre cunoscutul agronom si economist P.S. Aurelian ( 1833 - 1909 ), la Scoala superioarã de agriculturã de la Herãstrãu . In anul 1938 , de pildã , an de vârf pentru economia româneascã din acel timp , suprafatã semãnatã cu sfecla de zahãr se ridicã la numai 32,6 mii hectare . De pe aceastã suprafatã se recolta mult prea putinã sfeclã de zahãr pentru a satisface consumul intern si pentru a exporta . In plus , nevoia de seminte se asigura numai prin import , iar cultivatorii erau opriti sã ingrase culturile de sfeclã pe motiv cã s-ar fi inrãutãtit calitatea de fabricatie .
Modificãri radicale in cultura sfeclei de zahãr in România s-au produs dupã anul 1958 , când s-a hotãrât ca întegul necesar de zahãr al populatiei tãrii sã se producã din culturi proprii ( o mãsurã radicalã ) . In anul 1965 suprafata semãnatã cu sfeclã de zahãr a crescut la 190 mii hectare , apoi la 234,4 mii hectare in anul 1977 . Iar productia medie la hectar a crescut de la 14 t in anul 1938 la 28 de tone in anul 1972 si la 29,4 in anul 1976 . In prezent functioneazã in tarã circa 15 fabrici de zahãr , fatã de câteva existente dupa anul 1950 .
Dupã cum se stie , zahãrul constituie unul din alimentele de bazã ale omului . Valoarea lui alimentarã este datã de cantitatea mare de energie pe care o produce in organism si de rapiditatea si gradul in care se asimileazã . In timp ce 1 kg de pâine neagrã asigurã organismului 2200 de calorii , iar 1 kg de carne de vacã 1500 de calorii , un kilogram de zahãr asigurã circa 4000 calorii . In organism zahãrul se asimileazã in numai 15 minute de la consumare , in timp ce la alte alimente asimilarea se produce dupã 60 - 90 de minute . Acestea sunt motivele pentru cerinta tot mai mare de zahãr . Dar in afarã de zahãr , sfecla de zahãr se poate intrebuinta la fabricarea spirtului . Din 100 de rãdãcini , cu 17 % zahãr , rezultã circa 10 l alcool absolut , iar de la un hectar cultivat cu sfecla de zahãr se por obtine pânã la 3000 l de alcool absolut . O importantã deosebitã au reziduurile industriale rezultate in urma extragerii zahãrului . Astfel melasa , un lichid gros de culoare brunã , cara contine 50 % zahãr , 20 % zahãr substanta organice nezaharate si 20 % apã, se utilizeazã pentru extragerea mai departe a zahãrului , in industria spirtului , industria alimentarã si hrana animalelor .
Zahãrul este un produs al procesului de fotosintezã si atâta timp cât va exista soare , apã si oxigen , atâta timp va exista si materie primã pentru extragerea zahãrului .
Crearea soiurilor românesti de sfeclã de zahãr a reprezentat o insemnatã realizare a stiintei agricole , intrucât aceste soiuri fiind adaptate la conditiile de climã si de sol ale tãrii noastre sunt mai productive . Pentru a fi cât mai apropiate de procesul de extractie al zahãrului in fabrici , in unele laboratoare de cercetare a soiurilor din fosta Uniune Sovieticã analizele de randament se fac in „ fabrica de zahãr pe masã „ , adicã o instalatie de laborator care reproduce in extragerea zahãrului întocmit procesele tehnologice din fabricile de zahãr . In acest fel se obtin rezultate de randament foarte exacte .
In conditii de umiditate redusã , greutatea unei rãdãcini de sfeclã a fost de 125 g , iar continutul de zahãr s-a ridicat la 19,2 % , in total pe rãdãcinã a ajuns la 24 g ; in conditii de umiditate ridicatã , greutatea rãdãcinii a crescut însã la 192,4 g zahãr . Deci 192,4 g de zahãr in rãdãcinã , fatã de 24 g .
In Câmpia Bãrãganului sfecla de zahãr avea conditii optime de vegetatie din punctul de vedere al luminii solare ( intensitate , duratã ) , al temperaturii aerului si al solului . Dar nu se putea cultiva din cauza cantitãtiilor reduse de precipitatii , a secetelor indelungate din timpul verii . Din aceastã cauzã radãcinile rãmâneau foarte mici si cu tot continutul lor de zahãr la hectar nu trecea de 2500 - 3000 Kg . Odatã cu extinderea irigatiilor , zona Bãrãganului a devenit foarte favorabilã sfeclei de zahãr din toate punctele de vedere si astfel productia de zahãr se ridicã la 10 mii kg la hectar . Sfecla de zahãr este una dintre plantele care asigurã , în conditii de irigare , productii deosebit de ridicate . In anul 1980 , în România pe cap de locuitor revenea circa 60 kg de zahãr pe cap de locuitor .
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

Wolfgang Amadeus Mozart
copilăria

Johannes Chrisosthomus Wolfgangus Theophilos Mozart s-a născut în data de 27 ianuarie 1756 în oraşul Salzburg din Austria, într-o familie de muzicieni. Tatăl Leopold a fost un muzician cunoscut ajungând compozitor la curte şi vicecapelmaistru. A realizat sonate, simfonii ( Vânătoarea, O călătorie muzicală cu sania, Nuntă ţărănească ), fiind totodată şi un interpret talentat cu o vastă cultură muzicală.
În acest mediu familial, în care muzica era preocuparea principală, nu se putea ca micul Wolfgang să nu o îndrăgească încă din primii ani ai vieţii. La trei ani se căţăra singur pe scaunul clavecinului şi inventa frânturi de melodii care sunau vesel. La patru ani, a compus un concert pentru clavecin, o piesă naivă, desigur, dar încărcată de melodii uşoare, pe care tatăl său le-a înregistrat pe portative, micul Wolferl (cum îl alintau părinţii) necunoscând notele.
Pasiunea pentru muzică îl face să uite de jocurile copilăriei, preferând să stea în faţa clavecinului sau să cânte la vioară ore întregi, ajungând ca la cinci ani să execute cu virtuozitate, la clavecin şi vioară, concerte întregi, scrise de compozitorul Wagenseil (precursor al clasicismului).
Dar viaţa avea să ia o intorsătură neaşteptată o dată cu concertul din seara de Crăciun a anului 1761 organizat în sala de festivităţi din Salzburg când copilul a uimit asistenţa prin interpretarea pe care a făcut-o la orgă şi la vioară.
Tatăl Leopold a luat decizia de al prezenta împreună cu sora lui Nannerl (cu cinci ani mai mare ca Wolferl) în marile centre muzicale ale Europei. Timp de zece ani au urmat, peregrinări prin marile oraşe europene, care şi-au pus amprenta nefastă pe fizicul fragil şi gingaş al micului artist.
În ianuarie 1762 concertează la Munchen în faţa electorului de Bavaria, în septembrie acelaşi an concertează la Passau unde arhiepicopul rămâne încântat de muzica lor, dar marea consacrare o au la Viena în aceaşi lună când î-şi arată virtuozitatea în faţa majestăţilor imperiale Maria Tereza şi Francisc. Aici s-a întâlnit cu Haydn care a spus “este de ajuns, puiule, acum trebuie să te odihneşti puţin”. La Viena se îmbolnăveşte de o formă gravă de scarlatină care îl ţine departe de concerte câteva luni.
În august 1763, la Frankfurt, Mozart a cântat şi a improvizat la vioară şi la clavecin, încântând auditoriul, care, la urmă, l-a ovaţionat şi l-a încărcat cu daruri. Printre spectatori s-a aflat şi tânărul Goethe care a fost emoţionat până la lacrimi. Au urmat Aix-la-Chapelle unde a fost admirat ca organist şi la Bruxelles de unde s-a păstrat un allegro în do major.
În noiembrie 1763 familia Mozart a ajuns la Paris. Pentru a li se deschide uşile saloanelor muzicale, Leopold Mozart s-a folosit de o scrisoare de recomandare adresată lui Mechior Friedrich Grimm, stabilit aici ca secretar al ducelui de d Orleans şi prieten cu Diderot şi cu J.J. Rousseau, în reşedinţa sa din Paris patrona un salon artistic în care se aduna tot ce avea mai stralucitor “oraşul luminilor” în domeniile artei. Timp de cinci luni prin intermediul lui Grimm s-au deschis porţile marilor saloane, ajungând să concerteze şi la Versailles în prezenţa lui Ludovic al XV- lea. A cântat chiar şi în apartamentul doamnei de Pompadour favorita regelui Franţei.
În climatul artistic francez, stimulat de succesele obţinute, copilul Mozart a compus şi publicat primele lui opere definitive :patru sonate pentru clavecin şi vioră (K.V.6,7,8 şi9)
Într-o conversaţie cu J.J.Rousseau pe malurile Senei a spus că la impresionat opera scrisă de Gluck şi Catedrala Notre Dame. Prezenţa lui aici a fost imortalizată de pictorul Ollivier (“Mozart cântând în palatul prinţului de Conti”), gravura lui Carmontelle (“Familia Mozart”), statueta lui Gustav Landgrebe (“Micul Mozart”) şi o alta a lui Barrias (“Mozart copil”).
La 22 aprilie 1764 familia Mozart ajunge la Londra unde va rămâne un an şi jumătate. A concertat în faţa regelui George al III-lea al Angliei şi a reginei, uimind asistenţa cu uşurinţa cu care descifra partituri necunoscute de el, compuse de Bach, Haendel şi alţii. O întâmplare a rămas memorabilă când fiul lui Johann Sebastian Bach, Johann Christian Bach, el însuşi compozitor a executat prima parte a unei sonate proprii, după care s-a oprit şi a spus copilului care-l urmărea atent:”Poţi termina tu sonata aceasta a mea?” Spre uimirea întregii asistenţe Wolfgang s-a aşezat la clavecin şi a improvizat cu siguranţă şi precizie părţile a doua şi a treia ale sonatei. “Copilul acesta este un adevărat fenomen !” a rostit emoţionat compozitorul.
În această perioadă a compus şase sonate pentru clavecin (K.V.10,11,12,13,14 şi 15) două simfonii (K.V. 16 şi 19) şi o serie de mise şi motete.
Din cauza talentului fenomenal pe care îl avea au stârnit tot felul de bănuieli bârfe şi chiar reclamaţii care susţineau ca manifestările micului Mozart sunt doar mistificări. Unii spuneau că în clavecin ar fi ascuns un automat care cântă mecanic, alţii ca ar fi un pitic de 55 de ani. Pentru elimina aceste bănuieli s-a întrunit Comisia Academiei de ştiinţe care a efectuat un control medical şi-a cercetat certificatul de naştere al micului muzician, decretând că acesta este un muzician genial precoce.
Între anii 1765 şi 1769 concertează în Ţările de Jos: Gand, Anvers, Haga Amsterdam şi Utrecht; din nou în Franţa: Paris la Versailles, Dijon şi Lyon;
Elveţia: Geneva, Lausane, Berna şi Zurich; Germania: Munchen şi Donauechigen unde prinţul Wenceslas de Furstenberg l-a reţinut două săptămâni. Revine din nou în Austria la Salzburg şi apoi la Viena unde este a fost primit foarte bine. Aici face cunoştiintă cu muzica lui Joseph Haydn care devenea tot mai cunoscut. Sub influenţa muzicii acestuia Mozart a introdus menuetul în lucrările sale. Din această perioadă datează trei simfonii (K.V.43,45,48)
Una dintre cele mai fructuoase călătorii ale copilăriei le-a făcut în Italia între 1769 şi 1771. A concertat la Verona şi Cremona unde spectatorii l-au aplaudat frenetic. Primarul Veronei, mare meloman, l-a însărcinat pe pictorul Cignaroli să facă portretul micului muzician, fiind unul din tablourile de copil care s-au păatrat.
A mai concertat la Mantua unde a stârnit entuziasmul publicului meloman, articolulul din ziarul vremii care s-a păstrat este elocvent în acest sens.
Una dintre ţintele călătoriei sale era Milano, unde contele Firmian, originar din Salzburg, s-a ocupat cu multă grijă de organizarea câtorva concerte, unde Wolfgang a avut mare succes. Tot aici a compus o operă “Mitridate regele Pontului” comandată de contele Firmian pentru carnavalul din 1771. A cunoscut foarte mulţi cântăreţi de renume printre care pe Piccini compozitor (Roland, Ifigenia, Didona)
Următoarea etapă a fost Bologna, unde contele Pallavicini s-a interesat de el şi l-a invitat să dea câteva concerte. Aici s-a întâlnit cu Padre Gianbattista Martini (autorul unei vaste istorii a muzicii) idolul italienilor care vorbeşte cu uimire despre acest copil minune şi totodată dândui câteva lecţii.
De la Bologna s-a îndreptat spre Florenţa unde a avut ocazia să-l acompanieze pe celebrul cântăreţ Nardini, cel mai strălucit elev a lui Tartini. A fost primit de arhiducele Leopold, unde a uimit prin rafinamentul execuţilor sale.
În primăvara anului 1770, chiar în Săptămâna Mare ajunge la Roma unde ascultă slujba şi în special celebrul Miserese (Începutul psalmului 50 a lui David) scris de Gregorio Allegri la 1600. Compozitorul dăruise manuscrisul lucrării Vaticanului şi se considera un bun exclusiv al papei. Oricine ar fi îndrăznit să şi-l însuşească ar fi fost pedepsit de cler cu excomunicarea. Nimeni din afara Vaticanului nu avusese prilejul să vadă acest manuscris, de aceea dorinţa lui Wolfgang era de al asculta. Prilejul s-a ivit în Săptămâna Mare, dar totodată I-a luat doar o singură noapte transcrierea lui din memorie, după o singură audiţie.
Aflând despre aceste fapte Sfântul Părinte Clement al XIV-lea la primit în audienţă nu l-a pedepsit, l-a decorat cu ordinul “Pintenul de aur” şi la îndemnat să scrie mai departe muzică religioasă.
Un alt oraş vizitat a fost Neapole unde a intrat în legătură cu maeştrii operei bufe, care se născuse aici în sudul Italiei, la începutul secolului al XVIII-lea.
Italia a mai vizitat-o de încă două ori creând aici câteva lucrări care au rămas în bogata s-a operă.
Acestea au fost unele din cele mai principale evenimente din copilăria marelui compozitor, care şi acum la mai mult de trei secole crează o mare admiraţie.
P.S. “ După părerea dumneavoastră, care este cel mai mare muzician”a fost întrebat, cândva, Rossini.
“ Beethoven”
“ Dar Mozart?”
“ Oh, el este unic”
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

WILLIAM JAMES
January 11, 1842 – August 26, 1910) was a pioneering American psychologist and philosopher. He wrote influential books on the young science of psychology, educational psychology, psychology of religious experience and mysticism, and the philosophy of pragmatism. He was the brother of novelist Henry James and of diarist Alice James.
William James was born at the Astor House in New York City, son of Henry James, Sr., an independently wealthy and notoriously eccentric Swedenborgian theologian well acquainted with the literary and intellectual elites of his day. The intellectual brilliance of the James family milieu and the remarkable epistolary talents of several of its members have made them a subject of continuing interest to historians, biographers, and critics.
James interacted with a wide array of writers and scholars throughout his life, including his godfather Ralph Waldo Emerson, Horace Greeley, William Cullen Bryant, Oliver Wendell Holmes, Jr., Charles Sanders Peirce, Josiah Royce, George Santayana, Ernst Mach, John Dewey, W.E.B. Du Bois, Helen Keller, Mark Twain, James Frazer, Henri Bergson, H. G. Wells, G. K. Chesterton, Sigmund Freud, Gertrude Stein, and Carl Jung.
Early years
William James, with his younger brother Henry James (who became a prominent novelist) and sister Alice James (who is known for her posthumously published diary), received an eclectic trans-Atlantic education, developing fluency in both German and French languages along with a cosmopolitan character. His family made two trips to Europe while he was still a child, setting a pattern that resulted in thirteen more European journeys during his life. His early artistic bent led to an early apprenticeship in the studio of William Morris Hunt in Newport, Rhode Island, but yielded in 1861 to scientific studies at Harvard University's Lawrence Scientific School.
In his early adulthood, James suffered from a variety of physical and mental difficulties, including problems with his eyes, back, stomach, and skin, as well as periods of depression, and even attempted suicide. Two younger brothers, Garth Wilkinson (Wilky) and Robertson (Bob), fought in the Civil War, but the other three siblings (William, Henry, and Alice) all suffered from periods of invalidism.
James switched to medical studies at Harvard Medical School in 1864. He took a break in the spring of 1865 to join Harvard's Louis Agassiz on a scientific expedition up the Amazon River, but aborted his trip after eight months, having suffered bouts of severe seasickness and mild smallpox. His studies were interrupted once again due to illness in April 1867. He traveled to Germany in search of a cure and remained until November 1868. (During this period he began to publish, with reviews appearing in literary periodicals like the North American Review.) He finally earned his M.D. degree in June 1869, but never practiced medicine. What he called his "soul-sickness" would only be resolved in 1872, after an extended period of philosophical searching. He married Alice Gibbens in 1878.
James's time in Germany proved intellectually fertile, finding his true interests lay not in medicine but in philosophy and psychology. Later, in 1902 he would write: "I originally studied medicine in order to be a physiologist, but I drifted into psychology and philosophy from a sort of fatality. I never had any philosophic instruction, the first lecture on psychology I ever heard being the first I ever gave".[1]
Professional career
James spent his entire academic career at Harvard. He was appointed instructor in physiology for the spring 1873 term, instructor in anatomy and physiology in 1873, assistant professor of psychology in 1876, assistant professor of philosophy in 1881, full professor in 1885, endowed chair in psychology in 1889, return to philosophy in 1897, and emeritus professor of philosophy in 1907.
James studied medicine, physiology, and biology, and began to teach in those subjects, but was drawn to the scientific study of the human mind at a time when psychology was constituting itself as a science. James's acquaintance with the work of figures like Hermann Helmholtz in Germany and Pierre Janet in France facilitated his introduction of courses in scientific psychology at Harvard University. He taught his first experimental psychology course at Harvard in the 1875-1876 academic year.[2]
During his Harvard years, James joined in philosophical discussions with Charles Peirce, Oliver Wendell Holmes, and Chauncey Wright that evolved into a lively group known as the Metaphysical Club by the early 1870s. Louis Menand speculates that the Club provided a foundation for American intellectual thought for decades to come.
Among James's students at Harvard were such luminaries as Boris Sidis, George Santayana, W.E.B. Du Bois, G. Stanley Hall, Ralph Barton Perry, Gertrude Stein, Horace Kallen, Morris Raphael Cohen, Alain Locke, C. I. Lewis, and Mary Calkins.
Following his January, 1907 retirement from Harvard, James continued to write and lecture, publishing Pragmatism, A Pluralistic Universe, and The Meaning of Truth. James was increasingly afflicted with cardiac pain during his last years. It worsened in 1909 while he worked on a philosophy text (unfinished but posthumously published as Some Problems in Philosophy). He sailed to Europe in the spring of 1910 to take experimental treatments which proved unsuccessful, and returned home on August 18. His heart failed him on August 26, 1910 at his home in Chocorua, New Hampshire.
He was one of the strongest proponents of the school of Functionalism in psychology, and Pragmatism in philosophy.
Writings
William James wrote voluminously throughout his life. A fairly complete bibliography of his writings by John McDermott is 47 pages long.[3] (See below for a list of his major writings and additional collections)
He gained widespread recognition with his monumental Principles of Psychology (1890), twelve hundred pages in two volumes which took ten years to complete. Psychology: The Briefer Course, was an 1892 abridgement designed as a less rigorous introduction to the field. These works criticized both the English associationist school and the Hegelianism of his day as competing dogmatisms of little explanatory value, and sought to re-conceive of the human mind as inherently purposive and selective.
Epistemology
James defined true beliefs as those that prove useful to the believer. Truth, he said, is that which works in the way of belief. "True ideas lead us into useful verbal and conceptual quarters as well as directly up to useful sensible termini. They lead to consistency, stability and flowing human intercourse" but "all true processes must lead to the face of directly verifying sensible experiences somewhere," he wrote.[4]
James' assertion that the value of a truth depends upon its use to the individual who holds it is known as pragmatism. Additional tenets of James' pragmatism include the view that the world is a mosaic of diverse experiences that can only be properly understood through an application of "radical empiricism." Radical empiricism, distinct from everyday scientific empiricism, presumes that nature and experience can never be frozen for absolutely objective analysis, that, at the very least, the mind of the observer will affect the outcome of any empirical approach to truth since, empirically, the mind and nature are inseparable. James' emphasis on diversity as the default human condition — over and against duality, especially Hegelian dialectical duality — has maintained a strong influence in American culture, especially among liberals (see Richard Rorty), and his radical empiricism lies in the background of contemporary relativism. James' description of the mind-world connection, which he described in terms of a "stream of consciousness," had a direct and significant impact on avant-garde and modernist literature and art.
In What Pragmatism Means, James writes that the central point of his own doctrine of truth is, in brief, that "truth is one species of good, and not, as is usually supposed, a category distinct from good, and coordinate with it. Truth is the name of whatever proves itself to be good in the way of belief, and good, too, for definite, assignable reasons." Richard Rorty claims that James did not mean to give a theory of truth with this statement, and that we should not regard it as such; though other pragmatism scholars such as Susan Haack and Howard Mounce do not share an instrumentalist interpretation of James. [5]
Cash Value
From the introduction to William James's Pragmatism by Bruce Kuklick p.xiv.
James went on to apply the pragmatic method to the epistemological problem of truth. He would seek the meaning of 'true' by examining how the idea functioned in our lives. A belief was true, he said, if in the long run it worked for all of us, and guided us expeditiously through our semihospitable world. James was anxious to uncover what true beliefs amounted to in human life, what their "Cash Value" was, what consequences they led to. A belief was not a mental entity which somehow mysteriously corresponded to an external reality if the belief were true. Beliefs were ways of acting with reference to a precarious environment, and to say they were true was to say they guided us satisfactorily in this environment. In this sense the pragmatic theory of truth applied Darwinian ideas in philosophy; it made survival the test of intellectual as well as biological fitness. If what was true was what worked, we can scientifically investigate religion's claim to truth in the same manner. The enduring quality of religious beliefs throughout recorded history and in all cultures gave indirect support for the view that such beliefs worked. James also argued directly that such beliefs were satisfying—they enabled us to lead fuller, richer lives and were more viable than their alternatives. Religious beliefs were expedient in human existence, just as scientific beliefs were.
Will to Believe Doctrine
Main article: Will to Believe Doctrine
In William James' lecture of 1897 titled "The Will to Believe," James defends the right to violate the principle of evidentialism in order to justify hypothesis venturing. Although this doctrine is often seen as a way for William James to justify religious beliefs, his philosophy of pragmatism allows him to use the results of his hypothetical venturing as evidence to support the hypothesis' truth. Therefore, this doctrine allows one to assume belief in God and prove its existence by what the belief brings to one's life.
Philosophy of religion
James did important work in philosophy of religion. In his Gifford Lectures at the University of Edinburgh he provided a wide-ranging account of The Varieties of Religious Experience (1902) and interpreted them according to his pragmatic leanings. Some of the important claims he makes in this regard:
• Religious genius (experience) should be the primary topic in the study of religion, rather than religious institutions—since institutions are merely the social descendant of genius.
• The intense, even pathological varieties of experience (religious or otherwise) should be sought by psychologists, because they represent the closest thing to a microscope of the mind—that is, they show us in drastically enlarged form the normal processes of things.
• In order to usefully interpret the realm of common, shared experience and history, we must each make certain "over-beliefs" in things which, while they cannot be proven on the basis of experience, help us to live fuller and better lives.
The investigation of mystical experience was constant throughout the life of James, leading him to experiment with chloral hydrate (1870), amyl nitrite (1875), nitrous oxide (1882), and even peyote (1896). James claimed that it was only when he was under the influence of nitrous oxide that he was able to understand Hegel.[6] He concluded that while the revelations of the mystic hold true, they hold true only for the mystic; for others, they are certainly ideas to be considered, but can hold no claim to truth without personal experience of such.
Theory of emotion
James is one of the two namesakes of the James-Lange theory of emotion, which he formulated independently of Carl Lange in the 1880s. The theory holds that emotion is the mind's perception of physiological conditions that result from some stimulus. In James' oft-cited example; it is not that we see a bear, fear it, and run. We see a bear and run, consequently we fear the bear. Our mind's perception of the higher adrenaline level, heartbeat, etc., is the emotion.
This way of thinking about emotion has great consequences for the philosophy of aesthetics. Here is a passage from his great work, Principles of Psychology, that spells out those consequences.
[W]e must immediately insist that aesthetic emotion, pure and simple, the pleasure given us by certain lines and masses, and combinations of colors and sounds, is an absolutely sensational experience, an optical or auricular feeling that is primary, and not due to the repercussion backwards of other sensations elsewhere consecutively aroused. To this simple primary and immediate pleasure in certain pure sensations and harmonious combinations of them, there may, it is true, be added secondary pleasures; and in the practical enjoyment of works of art by the masses of mankind these secondary pleasures play a great part. The more classic one's taste is, however, the less relatively important are the secondary pleasures felt to be, in comparison with those of the primary sensation as it comes in. Classicism and romanticism have their battles over this point. Complex suggestiveness, the awakening of vistas of memory and association, and the stirring of our flesh with picturesque mystery and gloom, make a work of art romantic. The classic taste brands these effects as coarse and tawdry, and prefers the naked beauty of the optical and auditory sensations, unadorned with frippery or foliage. To the romantic mind, on the contrary, the immediate beauty of these sensations seems dry and thin. I am of course not discussing which view is right, but only showing that the discrimination between the primary feeling of beauty, as a pure incoming sensible quality, and the secondary emotions which are grafted thereupon, is one that must be made.
William James' bear
From Joseph LeDoux's description of William James' Emotion [7]
Why do we run away if we notice that we are in danger? Because we are afraid of what will happen if we don't. This obvious (and incorrect) answer to a seemingly trivial question has been the central concern of a century-old debate about the nature of our emotions.
It all began in 1884 when William James published an article titled "What Is an Emotion?"[8] The article appeared in a philosophy journal called Mind, as there were no psychology journals yet. It was important, not because it definitively answered the question it raised, but because of the way in which James phrased his response. He conceived of an emotion in terms of a sequence of events that starts with the occurrence of an arousing stimulus {the sympathetic nervous system or the parasympathetic nervous system}; and ends with a passionate feeling, a conscious emotional experience. A major goal of emotion research is still to elucidate this stimulus-to-feeling sequence—to figure out what processes come between the stimulus and the feeling.
James set out to answer his question by asking another: do we run from a bear because we are afraid or are we afraid because we run? He proposed that the obvious answer, that we run because we are afraid, was wrong, and instead argued that we are afraid because we run:
Our natural way of thinking about... emotions is that the mental perception of some fact excites the mental affection called emotion, and that this latter state of mind gives rise to the bodily expression. My thesis on the contrary is that the bodily changes follow directly the PERCEPTION of the exciting fact, and that our feeling of the same changes as they occur is the emotion (called 'feeling' by Damasio).
The essence of James' proposal was simple. It was premised on the fact that emotions are often accompanied by bodily responses (racing heart, tight stomach, sweaty palms, tense muscles, and so on; sympathetic nervous system) and that we can sense what is going on inside our body much the same as we can sense what is going on in the outside world. According to James, emotions feel different from other states of mind because they have these bodily responses that give rise to internal sensations, and different emotions feel different from one another because they are accompanied by different bodily responses and sensations. For example, when we see James' bear, we run away. During this act of escape, the body goes through a physiological upheaval: blood pressure rises, heart rate increases, pupils dilate, palms sweat, muscles contract in certain ways (evolutionary, innate defense mechanisms). Other kinds of emotional situations will result in different bodily upheavals. In each case, the physiological responses return to the brain in the form of bodily sensations, and the unique pattern of sensory feedback gives each emotion its unique quality. Fear feels different from anger or love because it has a different physiological signature {the parasympathetic nervous system for love}. The mental aspect of emotion, the feeling, is a slave to its physiology, not vice versa: we do not tremble because we are afraid or cry because we feel sad; we are afraid because we tremble and are sad because we cry.
Philosophy of history
One of the long-standing schisms in the philosophy of history concerns the role of individuals in social change.
One faction sees individuals ("heroes" as Thomas Carlyle called them) as the motive power of history, and the broader society as the page on which they write their acts. The other sees society as moving according to holistic principles or laws, and sees individuals as its more-or-less willing pawns. In 1880, James waded into this controversy with "Great Men and Their Environment," an essay published in the Atlantic Monthly. He took Carlyle's side, but without Carlyle's one-sided emphasis on the political/military sphere, upon heroes as the founders or overthrowers of states and empires.
"Rembrandt must teach us to enjoy the struggle of light with darkness," James wrote. "Wagner to enjoy peculiar musical effects; Dickens gives a twist to our sentimentality, Artemus Ward to our humor; Emerson kindles a new moral light within us."
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™