CARPAŢII OCCIDENTALI
În partea de vest a ţării, de la valea Dunării, în sud, şi cea a Barcăului şi cotul So-meşului, la nord, se înşiră mai multe grupuri de munţi mici, insulari, despărţiţi prin largi depresiuni şi întinse ,,golfuri’’ de câmpie, fapt pentru care se consideră că ei nu
constituie o catenă unitară, ci doar nişte munţi fragmentari, străbătuţi fără dificultate
de numeroase căi de comunicaţie rutieră şi feroviară. Fragmentarea lor se datoreşte înălţării inegale pe sectoare, chiar cu unele scufundări locale, spre sfârşitul terţiarului
şi începutul cuaternarului.
La est, unele depresiuni şi culoare tectonice despart aceşti munţi de Carpaţii Me-
ridionali (Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra, continuate cu depresiunea Haţegului), după
cum unele depresiuni de contact îi delimitează spre Podişul Transilvaniei. La partea
apuseană, aceşti munţi mărunţi prezintă o limită sinuoasă cu adânci intrânduri ale câmpiei printre culmile de munţi. Aceste ,,golfuri de câmpie’’ constituie o caracteris-
tică, îndeosebi la nord de Mureş, şi se datoresc unor linii de falie ce se întretaie rec-
tangular la limita ariei muntoase, cu căderi în trepte spre câmpie. Dovada o fac între altele şi apele termale ce apar pe aliniamentele unor asemenea rupturi în scoarţă în
plină câmpie (de la Oradea până la Timişoara). La nord, munţi se bifurcă în cuprinsul dealurilor someşene spre NV şi NE, pierzând treptat din înălţime, astfel că delimitarea
devine relativ anevoioasă, ceea ce a îndemnat pe unii geografi să extindă limita aces-
tor munţi până dincolo de Someş pe aliniamentele unor dealuri formate din şisturi cristaline.
Caractere generale. Munţii din vest prezintă altitudini scăzute care rareori trec de 1300 m la sud de Mureş şi de 1800 m la nord de această vale (numai excepţional în
Masivul Bihorului). Specifică este de asemenea căderea lor în trepte din cee în ce mai
joase spre vest, unde aceşti munţi ajung adevăraţi muncei, cu înălţimi cuprinse între
500 şi 700 m.
O altă caracteristică o constituie marea diversitate a rocilor care îi alcătuiesc. In-
sulele de şisturi cristaline formează o bună parte a acestor munţi. Rupte şi prăbuşite pe
alocuri, au dat loc fie apariţiei rocilor vulcanice, fie depunerilor de roci sedimentare.
Între cele sedimentare mai frecvente sunt calcarele, care dau un pitoresc mult apreciat.
Aşa se explică de ce harta geologică a acestor munţi apare ca un adevărat mozaic.
Nici orientarea cutărilor care a individualizat aceşti munţi nu este unitară pe în-
treg întinsul lor. Cei din Banat continuă cu o uşoară arcuire spre SV (prelungindu-se şi la sud de Dunăre) spre orientarea cutelor din Carpaţii Meridionali, pe când cei de la nord de Mureş prezintă o orientare rămurată cu totul diferită.
Împestriţarea aceasta de roci, de linii tectonice şi de structuri diferite, explică ma-
rea varietate a formelor de relief : a culmilor largi, pe alocuri ca nişte adevărate plat-
forme pe care satele urcă până la 1200-1400 m altitudine, pe alocuri cu povârnişuri
stâncoase şi creste zimţate în calcare, ori cu siluetele conice din zonele vulcanice,pre-
cum şi a depresiunilor mărunte răspândite peste tot, ori a celor largi care se deschid în pâlnie spre câmpie.
Marii varietăţi de roci şi structuri îi corespunde, de asemenea, varietatea zăcă-mintelor subpământene, între care precumpănesc cele metalifere (feroase şi neferoase) , preţioase materiale de construcţie (de la marmură până la bazalte şi gresii), după cum nu lipsesc nici cărbunii, talcul, mica, etc.
Subîmpărţirea acestor munţi este lesne de făcut, datorită culoarelor largi care îi
despart. Deosebim astfel : Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Apuseni.
Munţii Banatului se întind spre culoarul Timiş-Cerna, la est, defileul Dunării,
la sud, şi la o linie cotită de la Baziaş până la nord de Bocşa, în partea apuseană, din-
colo de care se defăşoară dealurile.
Culoarul Timiş-Cerna, care formează limita spre Carpaţii Meridionali, orientat
pe direcţia N-S, aproape rectiliniu, pare să fie format printr-o ruptură tectonică. Cu toate că este străjuit de munţi ce depăşesc 2000 m la est şi 1000 m la vest, formele de relief din cuprinsul acestui culoar se aseamănă cu cele din ţinuturile deluroase : cline
domoale şi văi largi. În lungul său, ca şi în alte zone depresionare din Munţii Banatu-
lui, unde se crează condiţii de adăpost, se manifestă un topoclimat blând, care favori-
zează creşterea plantelor meridionale. În cuprinsul acestui culoar, un prag puţin înalt
desparte apele Timişului, care curg spre nord de afluenţii Cernei dinspre sud. Este trecătoarea Domaşnea, numită pe vremea romanilor ,,Poarta Orientalis’’ (de unde a
rămas numele de Poarta unui sat de acolo). Prin acest culoar, străbătut de o cale ferată şi de o şosea modernă, se face legătura înte Banatul nordic şi Dunăre. Dealurile sunt
acorite cu fâneţe şi pomi fructiferi, cu pâlcuri de pădure şi sate mari, multe dintre ele cu vechime milenară.
Defileul Dunării este cea mai lungă şi mai pitorească vale transversală din Europa (141 km). Fluviul şi-a croit un drum măreţ, format din porţiuni în guste, care
ajung pe alocuri doar la 150-170 m şi din lărgiri ca nişte bazine care depăşesc chiar 2000 m. În aceste lărgiri, apele fluviului se aseamănă cu ale unor mari lacuri, datorită
cursului său aparent lin, dar plin de vârtejuri în adânc. Pe margine povârnişurile înalte de 300-400 m se termină adesea abrupt, până la nivelul apei, astfel că şi şoseaua a tre-buit să fie scobită în stâncă. Pe alocuri, în albia fluviului apar praguri care produc re-pezişuri. În alte părţi, dimpotrivă, sunt gropi foaret adânci în albia fluviului, numite
cazane. Aproape de ieşrea fluviului din munţi, sunt Porţile de Fier cu stânci în albie,
care în trecut ieşeau la suprafaţă la ape scăzute, fiind periculoase pentru nave. Pentru navigaţie se săpase un canal aproape de malul sârbesc, cu adâncimi mai mari, navele fiind trase în susul apei de locomotive de pe mal. La aceste vâltori unde Dunărea de-
ţine un mare potenţial energetic, specialiştii români şi iugoslavi au construit barajul marei centrale hidroelectrice Porţile de Fier, intrată total în producţie din anul 1971.
Prin aceasta s-au realizat şi ecluzele de mare capacitate pentru circulaţia permanentă a
navelor (inclusiv noaptea), intensificând astfel transporturile.
Munţii mărunţi completează, ca o treaptă mai joasă către vest, această parte a
Banatului. În vecinătatea Semenicului sunt munţii calcaroşi ai Aninei, iar mai la nord de aceştia, Munţii Dognecei, cu minereuri de fier şi neferoase exploatate din vremuri vechi ; iar de-a lungul Dunării, Munţii Locvei.
Munţii Banatului, cu felurita lor alcătuire geologică, cuprind zăcăminte de huilă
şi fier, mangan şi cupru. În această zonă muntoasă s-a dezvoltat puternicul centru me-
talurgic Reşiţa.
Poiana Ruscă. Munţii aceştia alcătuiesc un masiv despărţit de ceilalţi prin cori-
doare largi, pardosite cu depuneri sedimentare, sau prin defilee : la sud se află culoa-
rul Bistriţei, la S-V ,,golful’’ de câmpie al Lugojului, la N-V valea largă a Begăi, iar
la nord, valea Mureşului, către care masivul prezintă pante abrupte. Spre est se află
Depresiunea Haţegului. În aceste spaţii mărginaşe joase se înşiră sate mari şi oraşe şi
sunt străbătute de căi ferate şi şosele modernizate.
Format din şisturi cristaline iar pe alocuri din calcare, Masivul Poiana Ruscă, a-
pare de departe cu un profil uşor bombat la mijloc. Apele l-au fragmentat prin văi a-
dânci , orientate radial. Minereurile de fier (exploatate la Ghelari şi Teliucu Inferior)
alimentează centrul siderurgic Hunedoara. În partea de sud, la Ruşchiţa, se exploatea-
ză minereuri de plumb şi cea mai frumoasă marmură din ţara noastră. Satele sunt răs-pândite mai mult pe culmi, întrucât văile sunt înguste şi priporoase.
Culoarul Bistrei, ruptură tectonică supusă ulterior eroziunii apelor curgătoare,
face legătura dintre valea Timişului şi Ţara Haţegului, prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei. Valea Bistrei este largă cu terase şi cu sate mari, frumoase. În cuprinsul său se află Uzinele metalurgice Oţelu Roşu. Mai sus, Zăvoiu este un centru de prelucrare a lemnului. La Voislova se exploatează mica, iar în sus, pe valea Ruscăi, se ajunge la exploatările de plumb şi la cele de marmură. În zilele de sărbătoare te întâm-
pină aici mândrul port al femeilor bănăţene, cântecele şi dansurile minunate ale local-
nicilor.
Munţii Apuseni la nord de Mureş reprezintă sectorul cel mai înalt şi cel mai bine individualizat. Fiind înconjuraţi de regiuni joase – culoarul Mureşului la sud şi est,
Câmpia de Vest, - la Vest par chiar mai înalţi decât sunt în realitate. De fapt, numai în
partea centrală Munţii Bihorului trec de 1800 m înălţime, restul culmilor sunt cu mult mai scunde, în puţine locuri depăşind 1100 m. Din acest masiv înalt, care reprezintă un fel de ,,casă a apelor,, , îşi trag izvoarele o mulţime de râuri mari (Crişurile, Some-şul Mic, Arieşul).
Totuşi masivitatea acestor munţi este foarte redusă, întrucât numeroase ,,depre-
siuni golfuri’’ pătrund până în mijlocul lor dinspre vest, iar văile prezintă numeroase
lărgiri sub forma unor mici depresiuni bine populate. După înăţimea şi caracterele re-
liefului, Munţii Apuseni se împart în trei grupe : Masivul Bihorului, mai înalt, cu vâr-furi care trec de 1800 m, cu forme mai masive, iar în jur cu o seamă de munţi mici.
Între aceştia, Munţii Metaliferi, în partea sud-estică, abia depăşesc pe alocuri 1100 m,
iar munceii din partea de vest şi de nord, despărţiţi prin depresiunile-golfuri, sunt şi
mai scunzi.
Bihorul, cel mai înalt grup muntos al Munţilor Apuseni, este format din trei ma-
sive principale, orânduite, în triunghi, ca o cetate a munţilor ; la vest, vărful Curcubăta
în Bihorul propriu-zis este cel mai înalt (1847 m), la nord Vlădeasa, iar la est Muntele
Mare, se apropie de acesta ca altitudine.Această grupă de munţi are o alcătuire geolo-
gică foarte felurită, cuprinzând şisturi cristaline şi granite, ceea ce explică profilul gre-
oi al unor culmi, dar şi frecvente fâşii calcaroase, care dau o mare varietate de forme
carstice (abrupturi pitoreşti, chei, peşteri, câmpuri de doline, etc.). Vestite pentru fru-
museţea lor sunt îndeosebi ,,Cetăţile Ponorului’’. Din loc în loc se înalţă conuri vulca-
nice cum este Vlădeasa. În această mare varietate de relief constă farmecul mult pre-
ţuit al peisajelor Bihorului. Aceste locuri oferă multe puncte de atracţie : peştera de
gheaţa de la Scărişoara, sau cea etajată de la Meziad, staţiunea de înălţime de la Stâna de Vale, Detunata Goală, cu coloane şi verticale de bazalt etc..
Ca şi în Carpaţii Meridionali eroziunea îndelungată a nivelat platforme largi, e-
tajate la altitudini diferite (mai înaltă Cârligata Fărcaş, mai joasă Mărişel), pe întinsul
cărora sunt fâneţe, sate risipite în mici grupuri de case şi în chiar asemănături. Spre sud, Munţii Bihorului se prelungesc cu Muntele Găina, vestit pentru ,,Târgul de fete’’,
o nedee (serbare) a muntelui, unde poţi admira costumele naţionale, dansurile, chemă-rile de tulnice.
Mnţii Metaliferi sunt mai scunzi, spinările lor menţinându-se între 800 şi 1200 m. Numeroasele iviri vulcanice terţiare din cuprinsul formaţiunilor sedimentare cuta-te, explică bogăţia lor în minereuri neferoase, mai ales auro-argintifere. Partea răsări-
teană a acestui complex muntos dintre valea Ampoiului şi cea a Arieşului, este cunos-
cută sub numele de Munţii Trascăului, mai pitoreşti decât cei dintâi, datorită ivirii cal-carelor. Vestită prin frumuseţea ei este Detunata Goală, stâncă formată din coloane verticale de bazalt, declarată monument al naturii.
Datorită mineralizărilor pricinuite de apariţia rocilor vulcanice, munţii aceştia
cuprind marea bogăţire a minereurilor auro-argintifere, exploatate la Gura Barza, Să-
cărâmb, Almaşu Mare etc. Datorită mişcărilor tectonice s-au format câteva mici depresiuni, cun sunt cele de la Brad, Gurahonţ, Zlatna, Băiţa etc., care înlesnesc cir-
culaţia în toate direcţiile şi au făcut ca din vremuri vechi aceşti munţi să fie bine popu-
laţi. Priviţi de departe, Munţii Metaliferi se înfăţişează cu numeroase vârfuri conice, purtând pe povârnişuri mai line ogoare şi fâneţe.
<< Ţara Moţilor se întinde peste cele două masive muntoase : Bihorul şi Munţii
Metaliferi-Trascău. Valea Arieşului este un fel de axă a acestei ,,ţări’’. Aici, satele ur-
că până pe culmi, ajungând la 1200 m şi mai sus, în grupuri-grupuri de căsuţe, numite
,,crânguri’’. Moţii de la obârşiile Arieşului, se ocupau pe vremuri cu lemnăritul. Fă-
ceau ciubere, putini, spete, greble etc.. Sărăcia îi împingea în toată ţara ca să-şi vândă
produsele. Alţii erau ,,băieşi’’, adică mineri, cu deosebire cei dinspre Abrud, Roşi, Baia de Arieş şi dinspre Brad. De două milenii, generaţie după generaţie, ei au mă-cinat roca muntelui pentru a scoate aur. În locul vechilor şteampuri există astăzi flota-ţii moderne şi topitorii. Moţii s-au opus deseori, în cursul istoriei, asupririi feudalilor. Răscoalele lor constituie pagini eroice ale istoriei ţării noastre. La Ţebea se vede şi acum gorunul lui Horea şi mormântul lui Avram Iancu, vajnici ai cauzei poporului nostru.
Munţii Crişurilor, din partea de vest a munţilor Apuseni, reprezintă partea cea mai coborâtă a lor, printre care mările terţiare pătrundeau dinspre Depresiunea Pano-
nică, sub forma unor golfuri. Numai rareori munţii aceştia trec de 800 m altitudine, iar
depresiunile sunt, în genere, joase (cca. 200 m), ocupate cu holde. Succesiune aceasta
de culmi şi depresiuni, constituie caracteristica lor principală.
La sud în Munţii Zarandului, cu spinarea lăţită ca un pod la 400-600 m altitudi-
ne, peste care doar câteva măguri ating 800 m. Marginea lor apuseană se termină a-
brupt deasupra câmpiei. Pe un îngust tăpşan de la poalele lor se întinde vestita podgo-
rie a Aradului.
Pe Crişul Alb se deschide o vale largă cunoscută din timpuri străvechi sub nu-mele de Ţara Zarandului, care cuprinde de fapt nu numai depresiunea care se deschi-de în pâlnie, ci şi unele depresiuni mai mici aflate în interiorul munţilor, cum sunt ce-
le de la Gurahonţ şi Brad.
Munţii Codru-Moma, cei mai înalţi dintre aceşti muncei din vest, sunt alcătuiţi din roci foarte felurite, predominând totuşi la nord cele sedimentare (între care şi cal-
carele), iar la partea de sud, rocile vulcanice. Din aceşti munţi se exploatează calcare
ornamentale (la Moneasa şi Vaşcău), mult apreciate.
Pe Crişul Negru se află Depresiunea Beiuşului, largă, un adevărat câmp neted la
partea de vest, ceva mai înalt, un piemont segmentat de râuri, în partea de est. Pretu-
tindeni sun culturi agricole şi sate mari, frumoase, cu porţi înalte ca de cetate. La nord
depresiunea este închisă de Munţii Pădurea Craiului. Aceştia, deşi scunzi (400-700m)
oferă privelişti pitoreşti, fiind formaţi din calcare; vestite sunt peşterile Meziad de la nord de Beiuş şi Vadu Crişului. În cuprinsul acestor munţi se găsesc cele mai de sea-mă zăcăminte de bauxită din ţara noastră, pe baza cărora a luat naştere şi se dezvoltă industria aluminiului.
La nord de Depresiunea Vad-Borod, de pe Crişul Repede, prin care se face le-
gătura feroviară Oradea-Cluj, urmează Munţii Răz sau Şes alcătuiţi în întregime din
şisturi cristaline, cu spinarea largă, cu netezimi ca de câmpie. Spre est sunt Munţii Meseş, ca o diagonală orientată spre nord-est, de-a curmezişul Podişului Someşan. În
unghiul dintre Munţii Meseşului şi Răz se află Depresiunea Şimleului, închisă la nord de Măgura Şimleului, un fargment de şisturi cristaline, sunt multe şi mai la nord, însă
cu altitudini mici de dealuri.
luni, 12 mai 2008
