Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™
Ludwig van Beethoven (1770-1827)
Istoria muzicii universale cunoaşte mulţi compozitori mari, ale căror lucrări au supravieţuit veacurilor, dar singur Beethoven, dintre toţi , a fost supranumit Titanul. Titan, ca artist şi ca om deopotrivă, fiindcă în artă, ca şi în viaţă a învins prejudecăţile timpului său, a încurajat năzuinţele spre libertate ale popoarelor ce se trezeau din lungul somn al unei istorii vitrege, a înlăturat destoinic piedicile ce i s-au ridicat în cale şi s-a înălţat, asemenea unui vultur, deasupra amărăciunilor care l-au însoţit până în cel din urmă ceas.
Ludwig van Beethoven s-a născut în ajunul unei epoci când Europa era străbătută de la un capăt la altul de ideile noi ale schimbării orânduirii feudale. Ideile acestea acţionau ca un ferment asupra gândirii tuturor, deşteptând în popoarele asuprite energii proaspete. Pentru felul cum a ştiut, prin muzica sa, să înaripeze sufletele, să devină un ecou al frământărilor timpului când a trăit, Beethoven a fost socotit un artist revoluţionar.
Revoluţionar, într-adevăr, deoarece a înţeles să-şi poată exprima nestânjenit gândurile şi descătuşa puterile ce mocneau într-însul, în vederea făuririi unei societăţi noi, a unei lumi libere şi drepte.
Acestea le-a cântat Beethoven în muzica sa. El spunea că: “arta este o republică, unde fiecare e dator să facă tot binele de care este în stare, până şi în cele mai vitrege condiţii”.
Condiţiile în care Beethoven a trăit şi a creat o operă pe cât de vastă pe atât de importantă, au fost cum nu se poate mai vitrege. A văzut lumina zilei într-o familie împovărată de griji fără număr, a trebuit să se zbată mereu spre a studia muzica şi a-şi câştiga existenţa, fiinţa cea mai apropiată – un nepot de frate, în care îşi pusese toată nădejdea- l-a dezamăgit prin purtările sale, ba a trebuit să îndure şi lovitura cea mai cumplită unui muzician, pierderea auzului.
- Un muzician surd? – a gemut el îndurerat. Cum ar râde lumea de mine! E ca şi cum un pictor ar fi orb, un atlet n-ar avea braţe, un dansator ar rămâne fără picioare.
A umblat luni şi ani în şir pe la medici în speranţa că-şi va recăpăta auzul. Dar cu cât vizitele acestea la specialiştii cei mai vestiţi se înmulţeau, cu atât surzenia era mai definitivă.
- Când voi auzi din nou? – întreba el, cu o rază de speranţă în priviri.
- Nu putem cunoaşte cauza răului, aşa că nu vă putem ajuta – răspundeau medicii.
- Ce-aţi spus? – striga Beethoven, cu o expresie de pândă pe faţă. Voi auzi în curând într-adevăr?
Nu citea sau nu voia să citească pe buzele lor răspunsul groaznic: niciodată, niciodată nu vei mai auzi! Când, într-un târziu, s-a convins că nimeni nu-l poate ajuta, a exclamat cutremurat:
- Doamne, de ce nu mi-am pierdut picioarele sau ochii? Aş îndura orice, numai să pot iar auzi!
Oricare altul ar fi fost zdrobit sub povara unei astfel de nenorociri. Dar Beethoven era un titan, care şi-a învins durerea şi descurajarea. „Vreau să deprind curajul răbdării”, a notat el pe un caiet. „Dacă trupul meu e nevolnic, spiritul trebuie să biruiască. Ceea ce nu pot auzi cu urechea, inima mea va trebui să ghicească. Voi sfărâma cătuşele pe care mi le-a pus destinul vreau să cânt, să cânt pentru toţi. Omule! Ajută-te singur, odată ce ţi-a fost dăruită puterea s-o faci!”
Si Titanul a învins cu adevărat, creând o operă nemuritoare, ale cărei sunete străbat lumea de la un capăt la altul, ca nişte chemări la încredere, la luptă neîntreruptă împotriva răului, la înfrăţirea tuturor oamenilor.
Beethoven a cunoscut încă din tinreţe succesul ce i se cuvenea unui artist adevărat. Dar recunoaşterea publică a geniului său creator a întărziat timp îndelungat, încât abia pe când împlinea patruzeci de ani lucrările lui se cântau în marile oraşe ale Europei, unde era socotit unul din cei mai de seamă compozitori ai vremii, avea adepţi înflăcăraţi în rândurile muzicienilor tineri, Academia din Amsterdam îl alesese printre membrii săi, editorii îi cumpărau şi publicau lucrările.
Ce folos însă, odată ce el nu mai auzea deloc şi comunica cu prietenii săi doar cu ajutorul unor caiete de conversaţie, în care aceştia scriau întrebările şi răspunsurile. Infirmitatea îl făcuse ursuz, ocolea oamenii şi refuza invitaţiile, ruşinându-se de boala care ridica un zid de netrecut între el şi lume. Trăia singur, ca un sihastru, în locuinţe pe care le schimba des şi în care domnea dezordinea. Cărţile şi notele muzicale erau împrăştiat pe jos, pe pervazul ferestrelor şi pe alte mese unde erau uitate şi resturi de mâncare. Pe pian şi masa de lucru se lăfăiau însă compoziţiile pe care cerneala nu se uscase.
In harababura aceasta, compozitorul se simţea totuşi în largul său. Se scula dis-de –dimineaţă şi lucra până la prânz, după care făcea lungi plimbări, în cursul cărora îi veneau idei pentru ceea ce avea să compună a doua zi. Avea însă perioade de creaţie când renunţa până şi la aceste plimbări ce-i erau atât de necesare, ca să muncească zi şi noapte, mai multe săptămâni la rând. In asemenea împrejurări se neglija pe sine cu desăvârşire, uita să se dezbrace când dormea pe apucate câte un ceas două, ba uita chiar să şi mănânce.
Odată, prin anul 1823, ca să-şi odihnească capul după o muncă îndelungată, ieşi din casă fără pălărie, în hainele sale de lucru. In Wiener-Neustadt, la o destul de mare distanţă de casă, fu văzut spre seară un vagabond acoperit de praf, cu părul vâlvoi, pe care l-au arestat fiindcă se oprea la ferestrele luminate şi arunca priviri curioase înăuntru. Inchis într-o carceră a postului de poliţie, necunoscutul cu înfăţişare de vagabond făcu un tărăboi asurzitor, pretinzând că este Beethoven. “Eşti o haimana, asta eşti, fiindcă domnul Beethoven e îmbrăcat ca un artist, nu ca un cerşetor!” A încercat să-l amuţească gardianul. Arestatul însă nu s-a lăsat, ci a pretins să fie chemat de urgenţă directorul muzical al oraşului. Acesta veni în grabă şi recunoscu în adevăr, în vagabondul din celulă, pe celebrul compozitor. Beethoven a fost eliberat îndată, cu scuzele cuvenite, iar a doua zi primarul i-a pus la dispoziţie caleaşca oficială, cu care s-a înapoiat la Baden, lângă Viena, unde locuia pe vremea aceea.
Numai unui artist cu suflet de copil, liber de eticheta pretenţioasă a burgheziei, putea să i se întâmple una ca asta. Pe el nu-l preocupa decât muzica pe care o scria şi cu care vroia să trezească în oameni sentimente de demnitate, de solidaritate cu cei mulţi, dragoste de libertate. A făcut-o cu geniul său fără seamăn, şi în „Simfonia a IX-a”, cu cor, în care a folosit versurile din „Oda bucuriei” lui Friederich Schiller. Ideea ei l-a urmărit ani întregi, ca s-o realizeze în 1824. Este una din cele mai măreţe opere simfonice din întreaga muzică universală a tuturor timpurilor. In ea, Ludwig van Beethoven şi-a exprimat încrederea în victoria omului care luptă pentru binele tuturor.
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™
marți, 13 mai 2008
