Referate

Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

IANCU DE HUNEDOARA
Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Corvin, Iancu de Hunedoara (n. ca. 1387 - d. 1456) (în latină Ioannes Corvinus, în germană Johann Hunyadi, în maghiară Hunyadi János, în slovacă Ján Huňadi) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1446 şi regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.
Origini
Ioan s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată în anul 1409 pentru merite deosebite de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost Voicu Corbu, care era, la rândul său, descendentul lui Ion Corbu, un pretendent la tronul lui Litovoi din Oltenia. Alte surse spun că bunicul lui Ioan se numea Şerb. Mama lui Ioan a fost Elisabeta Morzsinai.
Ion Corbu ajunsese în Transilvania, ca stăpânitor din partea lui Basarab I, în urma bătăliei de la Posada, peste ţinuturile Haţegului, Amlaşului şi Făgăraşului. Mai târziu, fiul lui Ioan, Matei Corvin, a luat numele de Corvin în amintirea strămoşilor lui, Ion şi Voicu Corbu, după cum este menţionat în cronica familiei Huniazilor. De remarcat fidelitatatea demonstrată de predecesorul său, acest Ion Corbu. Potrivit cronicilor maghiare, în urma unei bătălii sângeroase dusă împotriva lui Litovoi, voievodul din Oltenia, regele maghiar Bela IV este ucis, luptă în care mor deasemenea şi cei doi prinţi moştenitori ai coroanei regatului maghiar, ducând astfel la stingerea dinastiei arpadiene şi la aducerea unui prinţ străin în persoana lui Carol Robert de Anjou. În luptă moare şi voievodul Litovoi, iar fratele sau Bărbat este luat prizonier. Ion Corbu devine principalul pretendent la tron, dar îl cedează fără luptă când Bărbat (voievod) se răscumpără. Ion Corbu a devenit un fidel al familiei Basarabilor, care îl răsplătesc cu ducatele câştigate în Transilvania după bătălia de la Posada asupra noului rege maghiar, Carol Robert de Anjou.
Voicu Corbu a luat numele de Hunyad (Hunedoara) când a primit domeniul şi castelul Hunedoarei de la regele maghiar Sigismund în 1409 ca urmare a ajutorului dat de Voicu în luptele cu turcii. Sigismund a facut o mutare politică excelentă, atrăgându-l de partea sa pe Voicu care devine astfel supus la doi regi. Ioan de Hunedoara a avut şi el, la început, acelaşi dublu statut faţă de cele două ţări.
Ascensiune
Ioan Huniade, fiul lui Voicu, a fost Voievod al romanilor din Almlaj şi Făgăraş, al ţinutului Haţegului. A devenit ulterior şi ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, precum şi regent al coroanei maghiare.
Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria, legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaţilor, printre care familiile Cilli, Garai, Ujlaki şi Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aştepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranţa că o vor putea domina cu uşurinţă şi, pe această cale, îşi vor subordona puterea de stat.
Nobilimea mică şi mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Laurenţiu Hédérvary şi cu Simon Rozgonyi, episcop de Eger, dorea în fruntea ţării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.
Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, şi încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanşarea unui sângeros război civil, în părţile de vest, de sud şi în Slovacia, care va dura până în 1441.
Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Ioan a fost răsplătit din plin de către acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredinţată fiind aceea de voievod al Transilvaniei, în 1441. În acest fel, el a reuşit să imprime regatului Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) şi cu Jan Jiskra, aliatul acestuia şi adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.


Teritoriul administrat de Ioan Huniade
Liniştea a fost obţinută prin încheierea în vara lui 1443 a unui armistiţiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457)
Dupa moartea prematură a regelui Vladislav I, Ioan îşi impune regenţa asupra coroanei maghiare şi devine tutorele lui Ladislau Postumul, ocupând astfel tronul regelui defunct.
La Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci capitani generali, Ioan primind în guvernare Transilvania, Banatul şi Crişana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Ioan a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau V. Prima sa acţiune în calitate de regent a fost să-l atace pe Împăratul German Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a distrus ducatele Styria, Carinthia şi Carniola şi a ameninţat chiar Viena, datorită dificultăţilor din alte zone, Iancu a fost nevoit să semneze un armistiţiu cu Frederic, care a durat doi ani.
În 1448 a primit titlul de Prinţ de la Papa Nicolae al V-lea, imediat după care a reluat luptele împotriva ototmanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 datorită trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi vechiului său rival Branković, care i-a interceptat ajutoarele din Albania, conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan, aruncăndu-l în pentru o perioadă în temniţele fortăreţei Smederevo, de unde a fost răscumpărat de compatrioţii săi. După rezolvarea diferenţelor cu numeroşii săi oponenţi politici din Ungaria, Ioan a condus o expediţie punitivă împotriva prinţului sârb, care a fost nevoit să accepte condiţii foarte aspre de pace.
În 1450 Ioan a fost la capitala de atunci a Ungariei, Bratislava (în maghiară Pozsonyi), pentru a negocia cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulţi duşmani ai săi l-au acuzat de o conspiraţie politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile domestice crescânde, Ioan a renunţat la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. La întoarcerea sa în Ungaria, la începutul anului 1453, Ladislau l-a numit conte de Bistriţa-Năsăud şi Căpitan General al Regatului. De asemenea, regele i-a adăugat aşa-zişii "lei de Bistriţa" pe stema familiei.
Domnia, luptele duse de Iancu de Hunedoara şi "cruciada târzie"
Iancu de Hunedoara a fost, după părerea multora, ultimul cruciat adevărat, ultimul mare luptător împotriva semilunei, deşi nu şi-a propus să elibereze locurile sfinte, ci numai acele părţi din Europa care fuseseră ocupate de otomani.
Prezenţa lui Iancu de Hunedoara pe scena istoriei româneşti şi universale a coincis cu ceea ce am putea denumi epoca cuceririi Constantinopolului. Astfel, începe o dată cu domnia lui Mehmet I (1413-1421), cel care reface Imperiul otoman după dezastrul de la Angora (Ankara) din 1402, şi se încheie în primii ani de domnie ai lui Baiazid II (1481-1512), în momentul cuceririi cetăţilor porturi moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă (1484), moment care a marcat transformarea Mării Negre într-o adevărată mare turcească pentru câteva secole. Cucerind Constantinopolul, la 29 mai 1453, sultanul Mehmet II se socotea îndreptăţit să aducă sub autoritatea sa toate teritoriile ce aparţinuseră cândva imperiului pe care-l sfărâmase.
Căderea Constantinopolului sub dominaţia otomană însemna o intensificare fără precedent, atât a presiunii turceşti asupra spaţiului românesc, în primul rând asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei, cât şi asupra Transilvaniei. Apoi însemna o ameninţare crescândă din partea turcilor asupra Ungariei, însemna o ameninţare pentru comerţul italian (genovez şi veneţian) şi catalan în Marea Neagră şi Mediterana Orientală.
Bineînţeles că această întreagă perspectivă a permis lui Iancu de Hunedoara să spere în funcţionarea şi să treacă la încercarea de realizare a unor coaliţii creştine antiotomane cu scopul de a opri ofensiva otomană şi de a arunca pe turci din Europa înapoi în Asia Mică.
Apariţia lui Iancu de Hunedoara pe scena istoriei s-a produs într-un moment de intensificare a acţiunilor agresive otomane în părţile de sud ale regatului Ungariei, în Banat şi Transilvania. În primăvara anului 1436, Alibeg Evrenosbeioglu a condus o incursiune militară în Banat, până în împrejurimile Timişoarei, în 1438, în august, sultanul Murad II a devastat sudul Transilvaniei, iar în noiembrie zonele secuieşti au fost teatrul unei alte incursiuni otomane de mai mică anvergură. Este posibil ca în acest an, 1438, să fi existat un acord între poloni şi turci, deoarece primii, atacând Boemia, doreau ca Ungaria să nu poată riposta de o manieră adecvată. În 1439 sultanul atacă Serbia, cucereşte capitala Semendria (Smederevo), iar apoi importantul centru minier Novobrdo. Albert de Habsburg (1438-1439) plecă la luptă doar cu propria oaste. În aceste condiţii, expediţia începută la sfârşitul lui iulie 1439 se împotmoli rapid, începu o retragere precipitată, regele însuşi murind de dizenterie lângă Strigoniu (Esztergom), la 27 octombrie. Iancu de Hunedoara, revenit la Severin, avu mai multe ciocniri cu turcii, majoritatea defensive, dar trecu şi la ofensivă prin executarea unor atacuri locale în regiunea Vidinului.
Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria, acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav III al Poloniei a redeschis frontul antiotoman. Profitând de acest lucru sultanul Murad II a încercat să cucerească Belgradul, dar nu a izbutit.


Stema
Astfel, marile acţiuni militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara, caracterizate printr-o mobilitate şi o îndrăzneală puţin obişnuite în acea vreme, încep în 1441, când el înfrânge în teritoriul sârbesc, pe Ishak, beiul de Semendria. Apoi, în anul următor, Iancu a făcut faţă unei puternice ofensive otomane, după înfrângerea de la Sântimbru (18 martie), el reuşind să-l zdrobească complet, lângă Sibiu, pe Mezid, beiul de Vidin (22 martie), iar la 2 septembrie să obţină o nouă mare victorie pe râul Ialomiţa, împotriva beilerbeiului Rumeliei, Şehabeddin, victorie care a marcat începutul luptelor sale ofensive împotriva turcilor.
Pentru politica sa ofensivă antiotomană, Iancu avea nevoie de linişte la graniţele apusene şi de cooperarea cât mai multor puteri creştine. Liniştea a fost obţinută prin încheierea, în vara lui 1443, a unui armistiţiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). În schimb, sprijinul puterilor creştine lăsându-se aşteptat, Iancu, împreună cu regele Vladislav I, a trecut la ofensivă. “Campania cea lungă”, una dintre cele mai strălucite realizări militare ale vremii, pe care voievodul transilvan a condus-o împotriva turcilor din sudul Dunării, la sfârşitul anului 1443 şi începutul lui 1444 a contribuit, în mod indiscutabil, la declanşarea răscoalei antiotomane a poporului albanez, condusă de Skanderbeg, la declanşarea altor răscoale antiotomane în Balcani si la clarificarea poziţiei puterilor creştine apusene în privinţa sprijinului pe care aveau să-l acorde luptei antiotomane pe viitor.
Evident, nu toate puterile creştine erau dispuse să se angajeze în lupta antiotomană. Dintre cele apusene, pentru că nu se punea problema celor răsăritene, aflate deja în luptă cu turcii, au răspuns pozitiv, datorită unor interese specifice, în afara papalităţii, Alfons V de Aragon şi Neapole (1416-1458), Veneţia şi ducatul Burgundiei.
Pentru ducele burgund, Filip III cel Bun, cruciada continua să reprezinte o manifestare a spiritului cavaleresc medieval, pentru Alfons V, la fel ca şi pentru Veneţia, cruciada reprezenta o modalitate de a-şi apăra propriile interese comerciale, politice şi militare în Mediterana Orientală şi Peninsula Balcanică.
Dacă înainte de "Campania cea lungă" Alfons V şi Veneţia au răspuns la chemarea pentru cruciadă lansată de papa Eugen IV la 1 ianuarie 1443, cu promisiuni referitoare la trimiterea unor flote, promisiuni neacoperite, după strălucitele victorii ale lui Iancu de Hunedoara situaţia s-a schimbat, victoria împotriva turcilor şi alungarea acestora din Europa părând a fi fapte aproape împlinite şi, în consecinţă, prada rezultată în urma acestor evenimente nu trebuia scăpată din mâini. Apatia şi lipsa de dorinţă de a lupta cu turcii s-au transformat cu o rapiditate extraordinară într-o nerăbdare periculoasă de a da lovitura de graţie Imperiului otoman.


Bătălia de la Varna, pictată într-o cronică poloneză din 1564
Faptul că în 1443 statele creştine nu au trimis flota promisă şi nici un alt fel de ajutoare, tocmai în momentele în care Iancu de Hunedoara şi Vladislav I al Ungariei făceau un efort deosebit pentru a da lovitura de graţie Imperiului otoman, atacat simultan de Ibrahim, beiul de Caramania, explică de ce în anul următor cei doi au avut ezitări cu privire la tratativele cu turcii. Această lipsă de coordonare a acţiunilor militare şi diplomatice, rezultat al contradicţiilor care sfâşiau lumea italiană, ca şi întreaga Europă creştină, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna (10 noiembrie 1444), adică al ultimei încercări serioase de a-i alunga pe turci din Europa.
Dar, până la dezastrul de la Varna, ca urmare a marilor victorii repurtate de Iancu de Hunedoara în "Campania cea lungă", se crease, în 1444, în sud-estul Europei o situaţie strategică şi politică deosebit de favorabilă pentru forţele creştine, situaţie care, pentru a se putea concretiza într-o eventuală înfrângere hotărâtoare a turcilor, avea nevoie de o perioadă de consolidare pe care numai încheierea unei păci cu sultanul o putea oferi. Conştient de acest lucru, Iancu a reuşit să-l determine pe regele Vladislav I al Ungariei să accepte propunerile avansate de turci, astfel încât, la 12 iunie, a încheiat la Adrianopol un tratat de pace pe zece ani, tratat avantajos pentru creştini, care va fi ratificat de regele maghiar în luna iulie la Seghedin.
Tot în această perioadă, pentru a-şi consolida baza politică din Balcani, Iancu a intervenit activ în Bosnia, reuşind să încheie, la 10 iunie 1444, un tratat de alianţă cu regele Ştefan Toma, rege care, de altfel, fusese recunoscut şi întărit în domnie de Vladislav I ca urmare a recomandărilor sale.
Dar nu toţi cei interesaţi de lupta antiotomană vedeau lucrurile la fel de clar ca voievodul transilvan. Pe mulţi, victoriile rapide ale acestuia, i-au făcut să creadă că organizarea unei noi expediţii ar fi suficientă pentru a-i scoate pe turci din Europa, printre aceştia aflându-se mari nobili maghiari, legatul papal Cesarini, ducele Burgundiei, regele Alfons V şi Veneţia. Interesant de remarcat este faptul că toţi aceştia au cerut cu multă insistenţă organizarea, cât mai repede cu putinţă, a unei noi expediţii cruciate, toţi au făcut mari promisiuni de ajutor, dar nimeni nu a trimis aproape nimic, iar atunci când s-a trimis câte ceva, ajutoarele au ajuns mult prea târziu pentru a mai fi eficiente.
Într-un cuvânt, toţi doreau să-şi satisfacă propriile interese politice, teritoriale, comerciale şi de prestigiu, lăsând însă întreaga povară a luptei antiotomane în sarcina lui Iancu de Hunedoara şi a armatei sale, în care ponderea principală revenea elementului românesc.
Acest egoism politic contraproductiv, lipsa totală de coordonare a acţiunilor au dus în cele din urmă la tragicul deznodământ de la Varna, care a anulat practic roadele numeroaselor victorii din "Campania cea lungă" şi a rupt din nou echilibrul din Balcani în favoarea turcilor.
În timp ce unii aliaţi tradiţionali ai lui Iancu de Hunedoara, cum ar fi despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, s-au disociat de lupta antiotomană, ajungând la o înţelegere cu turcii, Alfons V şi veneţienii au insistat cu hotărâre pentru ruperea păcii cu sultanul şi declanşarea ostilităţilor. Primul avea pretenţii teritoriale asupra Atenei, Patrasului şi a peninsulei Gallipoli, în timp ce veneţienii urmăreau să cucerească şi ei Gallipoli, dar şi Salonicul, dacă ar fi fost posibil, la care se adăugau şi oraşele albaneze Valona, Ianina şi Argyrocastro, dar numai dacă ar fi fost evacuate de turci.
Pentru realizarea expediţiei de la care aştepta înfăptuirea acestor obiective, expediţie pe care nimeni nu o putea conduce, în afara lui Iancu de Hunedoara, Alfons V nu a ezitat să promită lui Vladislav I şi, implicit, voievodului transilvan, participarea sa cu zece galere la alcătuirea flotei cruciate, la care îşi anunţaseră prezenţa şi papalitatea, Veneţia, Milano, Burgundia, precum şi cavalerii ioaniţi din insula Rodos. Până la urmă însă, toate aceste promisiuni se vor concretiza doar în strângerea la un loc a câtorva galere italiene şi burgunde, insuficiente însă pentru a opri trecerea armatei lui Murad II din Asia Mică în Europa şi a împiedica, astfel, dezastrul care a urmat.
Această flotă, condusă de cardinalul veneţian Francesco Condulmer, alcătuită din 24 de nave papale, burgunde şi veneţiene, a sosit la Constantinopol în august 1444, cu scopul de a bloca strâmtorile, lucru imposibil de realizat cu un număr de nave atât de mic.
Din păcate însă, la acest număr insuficient de nave de luptă, s-au adăugat oscilaţiile şi lipsa de hotărâre în luarea deciziilor, precum şi dificultăţile de comunicare datorate mijloacelor specifice ale vremii. Astfel, Iancu a făcut tot posibilul pentru a-l determina pe rege să încheie o pace cu sultanul, pacea de la Adrianopol-Seghedin, anterior menţionată. Aceasta era de fapt singura politică ce ar fi avut cu adevărat sorţi de izbândă, permiţând forţelor creştine să se refacă, să realizeze o mai bună coordonare şi să poată lansa, la momentul oportun, o ofensivă decisivă antiotomană. Iancu cerea un răgaz mai mare, necesar refacerii tuturor forţelor creştine şi pregătirii temeinice a unei ofensive, de data aceasta finale, împotriva turcilor în Europa. El era perfect conştient că pregătirea în pripă şi declanşarea ei timpurie nu numai că risca să nu aducă victoria mult dorită, dar se putea transforma într-o catastrofă cu consecinţe greu de prevăzut. Experienţa sa militară şi politică era chezăşia cea mai bună a justeţei acestui punct de vedere.
Ca exponent principal al acestei linii politice, Iancu de Hunedoara ţinea seama de mai mulţi factori, foarte importanţi, a căror neglijare putea duce la eşec. Astfel, el considera că nu este suficient de puternic pe plan militar, armata fiind obosită după "Campania cea lungă". Era conştient că fără o refacere adecvată trupele sale vor pierde din capacitatea de luptă şi, oricum vor fi mai puţin numeroase decât cu un an în urmă. Un alt considerent, tot de natură militară, îl constituia starea avansată a vremii, care în timpul campaniei din 1443-1444, a fost unul din principalele obstacole în calea străpungerii Munţilor Balcani şi a determinat retragerea. Acum, dacă s-ar fi pornit din nou împotriva turcilor, se risca acelaşi lucru şi, cu toată schimbarea de rută, efectele anotimpului înaintat nu vor putea fi ocolite.
Pe lângă aceste aspecte de ordin militar, foarte puternice erau şi cele de ordin politic. Iancu ştia, din experienţă, că nu se poate conta prea mult pe ajutorul flotei promise de puterile apusene, că acestea erau divizate de interese opuse, temându-se unele de altele la fel cum se temeau şi de turci, că existau chiar state, cum ar fi Genova, gata să colaboreze cu sultanul pentru a-şi apăra poziţiile comerciale. De asemenea, el era conştient de faptul că nu va mai putea conta pe ajutorul lui Brancovici, despotul Serbiei, care, prin pacea din vara lui 1444, îşi recăpătase statul şi nu mai dorea să continue lupta, dar, în acelaşi timp, nu putea conta nici pe ajutorul Poloniei, în ciuda uniunii dinastice dintre această ţară şi Ungaria, în persoana lui Vladislav I al Ungariei şi al III-lea în Polonia. Mai mult, chiar marea nobilime maghiară, care-l îndemnase pe rege să rupă pacea, în momentul în care a trebuit să contribuie la luptă, a preferat să rămână deoparte. Dieta maghiară nu a aprobat expediţia din 1444 şi astfel regele nu a putut conta pe forţele ţării, ci numai pe ale sale proprii şi ale principalilor săi sprijinitori.
Această situaţie complexă, care făcea foarte puţin probabilă victoria unei expediţii antiotomane în acel moment, a constituit principalul argument pe care l-a folosit Iancu de Hunedoara pentru a-l convinge pe rege să încheie pacea cu turcii, dar el nu a mai reuşit să-l convingă să o şi respecte.
Vladislav I al Ungariei şi al III-lea al Poloniei era un rege tânăr, fără prea multă experienţă politică şi militară, supus la diferite influenţe şi presiuni şi tentat să dea frâu liber imboldurilor sale cavalereşti. După ce a ascultat şi aplicat sfaturile înţelepte ale voievodului transilvan, el a început să plece tot mai mult urechea la sfaturile celor care-l îndemnau să rupă pacea şi să-i atace pe turci. Printre aceştia un rol important l-au jucat ambasadorul veneţian Reguardati şi legatul papal, cardinalul Cesarini. Ultimul, pe lângă promisiunile de ajutor şi presiunile ideologice permanente, a reuşit să realizeze la Viena, la 21 mai 1444, un nou armistiţiu cu Frederic III de Habsburg, pe doi ani , obţinând astfel asigurarea spatelui pentru regele Ungariei dacă acesta ar fi plecat la luptă împotriva turcilor. La rândul său Vladislav I, în ciuda păcii de la Adrianopol şi a ratificării de la Seghedin, continua să-şi manifeste dorinţa de a lupta, iar la 4 august 1444 lansa un manifest în care îşi exprima hotărârea de a porni în acelaşi an contra turcilor, manifest semnat şi de Iancu de Hunedoara , care nu concepea să-şi părăsească regele prin încălcarea obligaţiilor sale feudale.
Această atitudine oscilantă a lui Vladislav I, mai ales în condiţiile în care informaţiile circulau cu dificultate, a făcut ca şi Veneţia, interesată de o eventuală campanie antiotomană, să adopte o atitudine de expectativă, de aşteptare a derulării evenimentelor. La 9 septembrie, Senatul a trimis instrucţiuni comandantului flotei veneţiene, Aloisio Loredano, în care-i cerea să se informeze asupra mişcărilor armatei cruciate şi, dacă aceasta ar înainta în Balcani, să-i sprijine acţiunea. În caz contrar, dacă pacea dintre Ungaria şi Imperiul otoman se va menţine, Republica nu avea de gând să ducă singură războiul, iar el trebuia să trimită sultanului un sol, asigurându-l de intenţiile paşnice ale dogelui şi Senatului şi aruncând întreaga răspundere a iniţiativei războiului asupra papei. Trebuia să ceară, de asemenea, întărirea tratatului de pace anterior, după care să se întoarcă cu flota la Veneţia. Evident că primind aceste instrucţiuni, Loredano a ezitat să adopte măsuri concrete. Abia la 9 noiembrie, deci numai cu o singură zi înainte de dezastru, el a primit ştirea că trupele cruciate au trecut Dunărea şi că trebuie să ia hotărârile care se impun. Era însă prea târziu pentru o măsură cât de cât eficientă care să împiedice înfrângerea creştinilor şi, totodată, anularea ultimei tentative serioase, cu sorţi de izbândă, de a-i scoate pe turci din Europa. Dar chiar şi fără această lipsă de coordonare, numărul mic al galerelor creştine, rezultat al unui optimism exagerat, nu ar fi reuşit, probabil, să blocheze Strâmtorile, mai ales în condiţiile în care trecerea oastei lui Murad II era asigurată de adevăraţi maeştri ai navigaţiei, de genovezi.


Iancu de Hunedoara în Batalia de la Baia, aşa cum este înfăţişat în Cronica lui Johannes de Thurocz
Dar, cu toată înfrângerea de la Varna şi cu toate oscilaţiile care i-au marcat atitudinea, Veneţia s-a angajat totuşi în luptă cu turcii şi, deşi aportul ei a fost destul de redus, a fost totuşi nevoie de încheierea unui nou tratat de pace între ea şi Imperiul otoman, în 1446, care să reaşeze lucrurile în situaţia anterioară anului 1444.
În schimb, Alfons V de Aragon şi Napoli a simţit, probabil, o mare uşurare atunci când Veneţia, refuzând să accepte salvconductul pe care papa îl dăduse flotei aragonezo-napolitane de a-i străbate apele, i-a oferit pretextul cel mai nimerit pentru a-şi scuza inactivitatea în faţa lui Vladislav I . Dar refuzând de fapt să trimită ajutoarele promise, Alfons V nu înţelegea să renunţe şi la pretenţiile teritoriale, cu atât mai mult cu cât era convins că presiunile papalităţii, înflăcărarea cavalerească şi, în acelaşi timp, nechibzuinţa tânărului rege al Ungariei îl vor face pe acesta să rupă pacea abia încheiată cu turcii şi îl vor determina şi pe Iancu de Hunedoara să participe, în ciuda obiecţiilor sale întemeiate, la cruciadă.


Iancu de Hunedoara
Această convingere i-a fost întărită şi de informaţiile primite din partea lui Ciriaco d’Ancona care se afla, în toamna lui 1444, în capitala Imperiului bizantin. La Constantinopol, Ciriaco a putut să vadă scrisorile pe care Cesarini, Vladislav I şi Vlad Dracul le-au trimis împăratului Ioan VIII (1425-1448), scrisori prin care-l anunţau despre hotărârea lor de a începe cruciada, şi a reuşit să trimită copii după ele regelui aragonez, însoţite de o scrisoare a sa în care-i cerea să se alăture forţelor creştine. Iancu, deşi considera declanşarea unei astfel de campanii prematură şi sortită eşecului, nu putea să-l lase singur pe rege atât din motive care ţineau de onoarea sa de cavaler, cât şi datorită faptului că acesta era principalul lui sprijinitor politic, iar el însuşi luptase mult pentru a realiza uniunea dinastică polono-ungară pe care spera să o îndrepte atât împotriva Imperiului otoman, cât şi împotriva pretenţiilor Habsburgilor la tronul ungar.
Alfons V, departe de a urma îndemnul lui Ciriaco d’Ancona, nu a ezitat totuşi să-i scrie lui Vladislav I înainte de plecarea sa în campanie, arătându-i că are anumite drepturi ereditare asupra teritoriilor ce urmau a fi cucerite, mai exact asupra principatelor de Atena şi Patras, principate care, interesant de remarcat, la acea dată nici măcar nu se aflau sub dominaţie otomană şi prin urmare nu puteau deveni obiective ale unei cruciade. În acelaşi sens, Alfons V scria la 27 noiembrie 1444 şi lui Constantin Paleologul Dragases, despotul de Mistra, care reuşise să obţină mai multe victorii împotriva turcilor , arătându-i care sunt drepturile sale la succesiunea Atenei şi cerându-i, totodată, să predea Atena, dacă o va cuceri, trimisului său, marchizul Giovanni de Gerace. Aceste scrisori ale regelui Aragonului ne dezvăluie, cu toată claritatea, care erau adevăratele intenţii ale politicii sale balcanice şi cât de departe de el se afla idealul de cruciadă.
Ultimii ani de viaţă


Mormântul lui Iancu de Hunedoara din catedrala romano-catolică din Alba Iulia
Dezastrul de la Varna (10 noiembrie 1444) a dat o puternică lovitură luptei pentru libertate dusă de popoarele din sud-estul Europei, dar şi politicii expansioniste a lui Alfons V. Timp de câţiva ani, până în 1447, acesta nu a mai acordat, practic, nici un fel de atenţie Peninsulei Balcanice, cu toate că Iancu de Hunedoara, sprijinit de domnul Ţării Româneşti - Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447), şi de o flotă burgundo-papală condusă de Walerand de Wavrin şi de cardinalul veneţian Francesco Condulmer, a încercat în 1445, fără succes, să reia ofensiva antiotomană prin cucerirea anumitor poziţii fortificate de-a lungul Dunării.
Iancu a murit de ciumă după bătălia de la Belgrad, în 1456, după ce obţinuse încă o victorie importantă contra otomanilor conduşi de sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul. Este înmormantat la Alba-Iulia.
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™